Prin atitudinea nepotrivită a celor din jur şi în special a părintţilor, un copil nu doar că va căpăta foarte greu încredere în sine, ci este posibil chiar să îi fie distrusă sistematic.
Lipsa validării
Aşa cum bine ştii, şi adulţii au nevoie de validarea celor din jur, de primirea unui feedback pozitiv în diverse activităţi, astfel încât să ştie dacă fac o treabă bună, să înţeleagă care sunt abilităţile pe care le au. Când vine vorba de copii, nevoia este şi mai mare, pentru că aceştia sunt în plină evoluţie. Copiii au nevoie de îndrumare, de repere şi de susţinere din partea părinţilor. Un copil trebuie lăudat şi apreciat pentru ceea ce face, chiar dacă iniţial consideri că este firesc să obţină acele rezultate. Atunci când vine vorba despre activităţi noi, despre care nici tu nu ştii dacă i se potrivesc, este important să îi spui că este capabil să încerce, că poate fi perseverent şi poate învăţa, chiar dacă întâmpinaă dificultăţi. Replici ca „nu este pentru tine", „la ce îţi foloseşte să faci asta?" nu fac decât să descurajeze.
Critica excesivă
Atunci când îţi iubeşti copilul, nu înseamnă că trebuie să îi spui că este cel mai deştept şi capabil, că poate să facă absolut orice. A-i vrea binele copilului înseamnă şi să încerci să fii cât mai obiectiv şi sincer. Foarte mulţi părinti pică în capcana „motivaţiei" şi îşi critică excesiv copilul, crezând că asta îl impulsionează să se autodepăşească. În realitate, această metoda nu face decât să-i aducă frustrare, deznădejde, să nu creadă în forţele proprii şi să-şi dezvolte o personalitate dependentă. În timp, această critică primită excesiv îl va face să fie pesimist, să vadă doar lucrurile negative din jurul său.
Eşti valoros doar când reuşeşti
A lăuda un copil atunci când a avut parte de o reuşită nu înseamnă că îl ajuţi să aibă încredere în el. Adevărata stimă de sine se construieşte atunci când copilul are parte de un eşec şi cu toate acestea, este încurajat. Efortul în sine de a duce la bun sfârşit o sarcină trebuie validat, astfel încât acesta, în timp, va învăţa să şi piardă şi, că atunci când se întâmplă, nu însumează valoarea sa ca om. Perfecţionismul pe care îl poate dezvolta la maturitate este tot o formă de încredere în sine scăzută.
Aşteptările nerealiste
Foarte mulţi părinţi proiectează asupra copiilor propriile aspiraţii, frustrări sau neîmpliniri. Fie pentru că aceştia nu au reuşit să realizeze anumite lucruri în viaţă, fie că le-a reuşit şi vor ca şi copilul să urmeze acel drum, adulţii au tendinţa de a face alegeri în locul copiilor. În multe aspecte, acest lucru este normal, însă atunci când vine vorba de talentul unui copil, de abilităţile sale, aşteptările părinţilor trebuie să fie conform capacităţii şi dorinţelor copilului. Dacă tu îţi doreşti pentru copilul tău să fie priceput la orice disciplină, chiar să exceleze, fie că este vorba de profil uman sau real sau să urmeze o anumită carieră, chiar dacă el nu are aceste abilităţi sau pur şi simplu nu îi place domeniul, nu are nimic de câştigat. Din contră, îi faci o defavoare, pentru că îl forţezi să facă faţă unor activităţi pe care tu ţi le doreşti, în loc ca în acel timp să se perfecţioneze în direcţiile care într-adevăr i se potrivesc. În plus, insistând asupra unor domenii nepotrivite, copilul va vedea că nu are capacităţile necesare, că nu excelează, iar asta îi va aduce frustrare şi pierderea încrederii în sine. El nu va înţelege că nu are talent doar în acea direcţie, ci va crede că nu este capabil ca individ.
Transferul de anxietate
Dincolo de sentimentul de fericire pe care îl au adulţii, atunci când devin părinţi, aceştia experimentează, chiar şi înainte de naşterea copilului, sentimentul de îngrijorare. Teama legată de siguranţa copilului, de metodele de educare, de abilităţile ca şi părinte, pot uneori pune stăpânire pe adulţi. Oricât de fireşti ar fi aceste griji, este esenţială găsirea unui echilibru, pentru că o atitudine de protecţie exagerată nu doar că umbreşte fericirea familiei, dar îl face pe copil să simtă anxietatea părinţilor, iar acesta să o traducă ca pe o nesiguranţă. În unele cazuri, panica părinţilor poate fi interpretată de către copil ca pe o lipsă de încredere în el şi în capacităţile sale de a se descurca în anumite situaţii. Cu siguranţă, supravegherea şi implicarea părinţilor este importantă mai ales în copilărie, când copilul nu are încă discernământ, insă nu într-un mod exagerat. Un adult al carui părinţii au fost exagerat de protectori va experimenta foarte des sentimentul de teamă faţă de responsabilităţile de zi cu zi, rezistenţa la schimbare şi dificultatea de a ieşi din zona de confort.
Compararea cu alţi copii
Atunci când îţi compari copilul cu alţii, o poţi face doar pentru tine sau în discuţii cu partenerul, atunci când vrei să ai nişte repere, să-ţi analizezi mai bine copilul, când te întrebi dacă are o problemă, dar niciodată în faţă lui. A-i spune copilului, prin comparaţie, ce au realizat alţi copii sau a-l întreba care sunt realizările colegilor, prietenilor săi, nu face decât să-i distrugă încrederea în sine şi, în timp, să aibă un simţ al competiţiei distructiv. Chiar şi atunci când contextul este de aşa natură, poţi învăţa copilul cum să concureze eficient, să respecte oamenii din jur, să nu simtă invidie şi să ştie să piardă.Este posibil să nu-ţi dai seama de toate semnele pe care ţi le transmite copilul, să nu conştientizezi impactul pe care îl are comportamentul tău ca părinte, asupra evoluţiei copilului, însă pas cu pas, poţi învăţa care este atitudinea pe care să o ai în creşterea lui. Nu subestima nevoile copilului şi nu îl trata întotdeauna ca pe un copil. Imaginează-ţi cum ţi-ar plăcea să fii tratat dacă ai fi în locul lui, ce ai avea nevoie să auzi dacă ai fi în locul lui şi poate, cu timpul, îţi va fi mai uşor să înţelegi cum trebuie să acţionezi. Vei vedea cum micile schimbări din partea ta pot aduce beneficii majore în viaţa copilului tău.