Reguli de oameni mari: Comparatia
Cand eram mica, eram la gradinita si eram fata doamnei educatoare. Aveam sub 5 ani si a fost un concurs de desen la clasa. Trebuia sa o desenam pe Scufita Rosie. S-a dat startul si... inainte sa-mi dau seama, s-a dat si strigatul de final.
Eu nu intelegeam cum adica s-a terminat timpul. Abia desenasem... casa! In care urma sa vina Scufita Rosie. O facusem maiastra (aveam talent la desen). O colorasem centimentru cu centimetru, nu depasisem conturul... si imi placea foarte mult ce faceam. Simteam ca fac bine ce fac, eram linistita, in armonie... Practic abia incepusem desenul.
Ce a urmat a fost complet nou pentru mine. Am ingropat multa vreme emotiile amintirii asteia si mi-a luat luni bune de terapie sa o scot... Mama a venit la mine si a reactionat surprinsa:
- Cum adica, atat ai desenat? O casa?! Unde este Scufita Rosie? Uita-te la ceilalti copii, pana si cei mai prosti au mazgalit acolo ceva, niste oameni, o Scufita cu doua bete in loc de picioare! Tu ai facut doar o casa?!
M-am uitat la ceilalti copii, pentru prima oara de cand incepuse concursul. Intr-adevar, toti mazgalisera ceva. Nu stiam care sunt cei mai prosti... nu vedeam inca pe nimeni prost. Dar ma durea ca ma compara cu ceilalti copii. A fost prima oara cand m-am simtit inadecvata.
De atunci ma simt mereu, ca de fapt de asta am ajuns si la terapie la 26 de ani. Un sentiment ca nu sunt niciodata suficient de... de buna, de cum trebuie, de in randul lumii, de cum se cere, de ceva. Daca ma iau bucata cu bucata, rational, vad ca sunt ca ceilalti, nu inferioara. Dar nu scap de sentimentul de inadecvare.
Reguli de oameni mari: Termene limita
Cel mai debusolata am fost cand mama mi-a spus:
- Gata, nu mai continua desenul.
- De ce?! Abia l-am inceput.
- Pai nu mai trebuie - a expirat timpul!
- Pai n-am apucat sa o desenez pe Scufita!
- Nu mai este nevoie! Pentru ce-o mai faci? N-ai facut-o in timp util! Te-ai cacait cu o casa!
A fost prima oara cand am aflat ca ritmul meu nu corespunde cu ritmul celorlalti copii. Ca eu sunt mai lenta decat ceilalti. Asta este concluzia pe care am tras-o despre mine atunci. Desi eu, ca personalitate, sunt o colerica repezita...
Acum stiu ca de atunci am o mare problema cu termenele limita. De atunci ma blochez numai cand aud ca am deadline sau ca ma apropii de el. Si las totul pe ultima suta de metri. Uneori, conteaza sa termin ce am inceput, la timp, si atunci satisfactia este de un fel aparte, ca si cand am demonstrat ceva. Si ca si cand "Am scapat, ce bine!".
Dar cel mai des incalc termenele limita. Termin la scurt timp dupa. Este ca si cand as avea nevoie sa le incalc si apoi scap de presiune si imi fac sarcina cu placere. Eu vreau sa imi fac desenul in ritmul meu, si sa il termin, si nu sa fac o mazgaleala ca sa ma inacadrez in timp...
Reguli de oameni mari: Fii performant!
- Ai facut doar o casa... si asta urata!
Doamne, cat m-a durut! Uite cum si acum tresar cand imi amintesc. Atunci a fost, cred, prima oara cand m-am indoit de mine. Nu-mi venea sa cred ca am facut o casa urata. Ma uitam la ea si mi se parea... frumoasa! Muncisem cu atentie si cu placere la ea, imi amintesc cum savuram, fara graba, pasta moale a creionului pe hartie, liniuta dupa liniuta. Aveam sentimentul bun ca fac ce este bine sa fac. Apoi vine mama si imi spune:
- Macar daca o faceai si tu colorata! Galbena, roz, mai vesela! Tu ai colorat-o pe toata gri! Ce casa urata si trista! Ce ti-a venit, tocmai tu, care desenai frumos?!
Asta inseamna ca gata, daca n-am colorat o casa in culorile curcubeului, nu mai desenez frumos. Nu mai sunt performanta. Tocmai eu. Tocmai eu, fata doamnei educatoare...
M-am uitat din nou la casa mea si nu vedeam nimic trist acolo, decat pe mine. Imi amintesc un gand pe care l-am avut atunci: Pai asa am vazut pe strada casele.
Acum imi vine sa ii strig mamei de atunci: Femeie, sunt un copil realist! Unde vezi tu cladiri roz si galbene pe drumul nostru de acasa la gradinita? Locuim intr-un bloc cu patru etaje, intr-un cartier periferic, unde gardurile vii sunt verzi, copiii sunt veseli si blocurile sunt gri! Si cu toate astea, cu cata pace si placere am colorat gri-ul de pe casa... Asta nu mai vezi?!
Reguli de oameni mari: Conditionarea
- Pai, tu nici nu mai intri in concurs!
Nici nu mai stiu daca am intrat sau nu in concurs si nici cum au evoluat lucrurile. Imi amintesc in schimb cand a dat mama verdictul.
- Concursul este despre cea mai frumoasa Scufita Rosie, tu ai facut o casa! Desenul tau este despre altceva!
Bine, dar Scufita Rosie era... pe drum! Si la propriu, si la figurat! In capul meu, Scufita Rosie urma sa ajunga acasa si avea nevoie de o casa confortabila si pe placul ei. Daca imi dadeai voie sa termin, ajungeam si la ea. Desenul meu era despre Scufita Rosie!
Am aflat o gramada de lucruri despre mine in acea zi. Ca sunt mai prejos decat multi alti copii. Tocmai eu... fata doamnei. Ca sunt inadecvata si este vina mea ca sunt asa... pentru ca eu "doar am talent la desen, deci ce-i cu desenul asta?!".
Ca am un timp al meu si un ritm neadecvat pentru lumea asta. Ca sunt lenta (dar mama a uitat sa imi spuna ca sunt si minutioasa si cu un simt artistic aparte).
Ca nu dau performanta. O casa desenata de un copil trebuie sa fie viu colorata, altfel nu face doi bani, nici daca ai lucrat-o cu drag, minute in sir.
Ca ies din concurs si din gratiile mamei, daca nu respect regulile jocului impuse de adulti. Ca nu mai sunt valorizata si ca nu ma mai integrez intre ceilalti, daca fac lucrurile asa cum le simt. Daca esuez sa le fac asa cum trebuie. Pentru ca asta este o conditie: fii cum trebuie, nu cum simti!
Si toate aceste lucruri le-am purtat ani intregi si m-au hadicapat ani intregi. Toate lucrurile noi pe care copilul le-a invatat in acea zi erau gresite. Acum le-am adus in terapie si inca lucrez pe ele, inca lucrez la mine. Urmeaza sa aflu cine sunt de fapt.
Ce crezi despre exemplul Alexandrei? Cum este cu regulile oamenilor mari, pe care sa nu le impunem copiilor? Sunt convinsa ca iti vin si tie cateva in minte...