5 lucruri pe care (nu) ti le spune copilul tau atunci cand tace

1. Mami, spune tu cuvintele in locul meu!

"Cuvintele ii sunt indispensabile copilului pentru a avea acces la simbolizare", scrie Jacques Salome, in cartea lui, Mami, tati, ma auziti? "Suntem fiinte ale limbajelor, fiinte ale cuvintelor. Am putea evita multe dintre somatizari daca am indrazni sa exprimam tot ce simtim: adevaratele noastre sentimente, perceptiile noastre intime, dorintele si temerile, contradictiile, intrebarile si raspunsurile nebunesti ce ne vin. Si, mai ales, daca am fi intelesi.

Este adevarat ca nu toti copiii mici au un limbaj format, structurat, ei nu au cuvintele ca sa ii ajute sa se dezvaluie, dar noi, adultii, le putem permite accesul la diferite forme de limbaj, pentru a le da posibilitatea sa-si construiasca mai bine relatia cu lumea. Multi adulti gasesc ca nu foloseste la nimic sa vorbesti cu bebelusii, ca doar "ei nu inteleg". "Este inutil" sau "este prea devreme" sunt, insa, doar scuze pentru a evita sa te dezvalui. A-i vorbi copilului inseamna a-l considera subiect, persoana intreaga. Presupune deci sa ne schimbam felul in care privim copiii, felul in care-i ascultam, inseamna sa le respectam prezenta, sa ne reevaluam asteptarile.

Folosind cuvintele, exprimand prin cuvinte ceea ce simtim, ceea ce credem noi ca traieste copilul, cream o legatura cu el si o legatura a lui cu lumea.

"Este adevarat, poate ca nu esti fericit ca ai o sora, sau ca trebuie sa te muti."
"Pari nelinistit din cauza certei pe care am avut-o cu tatal tau aseara. Otita este felul tau de a spune: Incetati sa mai tipati, sa va mai certati!... Nu-i asa, dragul mamii? Intr-adevar, nu este usor acum, pentru mine si tatal tau sa traim impreuna. Dar asta ne priveste doar pe noi."
"Este adevarat cum ma vezi: sunt suparata ca tatal meu, bunicul tau, este bolnav. Operatia care il asteapta este grea si ma tem. Nu ma simt pregatita daca moare acum. Poate o sa imi simti incordarea zilele acestea, dar este a mea. Si tu, scumpul meu, nu trebuie sa o treci asupra ta. Am vazut cat ai fost de agitat azi-noapte..." (Jacques Salome, in Mami, tati, ma auziti?)

2. Mami, eu inregistrez tot ce percep

Ai observat ca ii citesti povesti, in timp ce el este concentrat sa dezlipeasca o eticheta? Sau vorbeste peste tine, cu prietenii lui imaginari? Sau se invarte ca titirezul, prin toata sufrageria? Esti convinsa ca iti racesti gura de pomana, nu-i asa? Veste buna: de cele mai multe ori, nu este asa. Copiii au o capacitate uimitoare de a inregistra ceea ce aud, exact ca pe o banda. El face altceva, dar acolo se inregistreaza ce spui tu. Si nu doar pe cale auditiva, ci prin toate cele cinci simturi. Pana la 3 ani, copilul percepe intreaga lume, universul acesta interminabil, prin simturi. El dovedeste o aviditate si o curiozitate uimitoare. Nici la culcare nu vrea sa mearga, pentru ca este prea ocupat sa faca descoperiri. Atinge, baga in gura, priveste, scotoceste, adulmeca, asculta, sapa, scurma, gusta.

Dupa trei ani, copilul se mai potoleste din a scotoci, dar avantul lui se mentine. El ramane in continuare o banda pe care informatiile din mediu se imprima. Tot ce poate ajunge la el prin simturi, chiar ajunge la el si lasa amprente. Doar ca amprentele se vad mai tarziu: de pe la 7 ani ani incolo.

Uite, fa o proba. Incearca in una din zilele urmatoare sa aduci acasa o carte cu benzi desenate sau cu poze colorate, care ilustreaza una din povestile citite copilului. Vei descoperi, probabil, ca micutul exclama: "Ah, dar aici este Degetica! Aici a venit broscoiul, aici calatoreste ea pe apa pe o frunza, aici au ajuns in vizuina lui, aici au gasit randunica..." Si iti va reda varianta povestii, asa cum a ajuns la el. Iar tu poti ramane uimita, amintindu-ti ca atunci cand ii citeai Degetica, micutul parea cat se poate de absent.

3. Mami, tati, eu cand tac, va aud...

La fel se se intampla cu toate informatiile, inclusiv cu injuraturile sau sugestiile sexuale strecurate in reclamele TV, inclusiv cu micile rautati sau scapari ale parintilor. Multi parinti vorbesc diverse, cu gandul ca "Lasa, cel mic nu pricepe, si oricum nu este atent..." Veste rea: copilul este foarte atent. Sta in firea copiilor sa fie atenti, dar altfel decat adultii. Nu sunt atenti "pe fata". Atentia lor este involuntara. Si daca nu pricepe in acest moment ceea ce aude sau ce vorbiti voi langa el, va pricepe peste unu - doi - trei ani, pentru ca informatiile nu se sterg, ci raman depozitate in creierasul lui.

Copilului nu ii scapa nimic. Nici macar privirile tacute, dar incarcate de toata gama de emotii, pe care si le arunca parintii. Nici macar apropourile pe care le faceti vizavi de el ("Cu cine ramane in seara asta? Cu tine sau cu mine?"). Copilul stie foarte bine cand vorbiti despre el, chiar daca nu va trage de maneca atunci sa va spuna. Si nu ii scapa nici macar reprosurile pasiv-agresive pe care parintii si le mai fac unul altuia:

- Ai cumparat cumva bec pentru baie?
- Am uitat... dar cine are magazinul la coltul parcarii, cand pleaca de la munca?
- Ei, asta-i buna. Dar cine vine cu plasele incarcate de la magazin, si cu o lista intreaga de cumparaturi? Fix la becul din baie imi mai statea capul, tot eu trebuia sa ma gandesc...

Toate aceste replicit sunt captate de copil, cu tot cu intonatie, tonalitate, ritm al respiratiei. Cu putina atentie, veti vedea, in timp, ca le reproduce in relatie cu voi, si cu alti copii. Ca intoarce responsabilitatea spre celalalt, ca se disculpa, ca acuza, ca devine "indolent", cum se plang unii parinti...

Copilul tace, dar le coace. Asa este firea noastra: cand suntem mici, subconstientul nostru inregistreaza de toate. Depozitam informatiile (verbale, emotionale si percepute prin simturi) intr-o debara si abia dupa 7 ani incepem sa le scoatem la lumina, sa le intoarcem pe toate partile, sa le combinam si sa le gasim o intrebuintare. Dupa 7 ani, incepem sa ne construim viata cu materialele adunate pana atunci.

4. Mami, eu invat sa fiu cine esti tu

Copilul nu are nici identitate, atunci cand se naste. El si-o creeaza incet, dupa modelul tau. Mai devreme de a putea articula cuvintele, copilul invata emotiile. De la tine. Si mai inainte de a-ti putea comunica despre el, copilul invata cine sa fie - tot de la tine. Din exemplul tau. Din nou, copilul tace si face... Daca ti-ar putea vorbi, ti-ar spune: "Mami, eu invat de la tine sa fiu! Eu invat sa fiu cine esti tu!"

Sa vedem un exemplu, cu care m-am intalnit zilele trecute. Amanda are 6 ani si jumatate. Este curioasa, are talent artistic si un spirit de opozitie fantastic. "Nu vreau" sunt cuvintele ei preferate, fie ca ii aduc beneficii, fie ca ii aduc dezavantaje, lacrimi sau pedepse. De fapt, Amanda tipa "Nu vreau!" si atunci cand vrea! La fel cum procedeaza atunci cand iubeste. Cele doua relatii apropiate ale Amandei, intr-o clasa plina de copii, se caracterizeaza prin exprimarea... nu a afectiunii, ci a agresivitatii.

Mai ales cu una din fetite - prietena ei cea mai buna - Amanda se bate de cateva ori pe zi. Se paruiesc, o loveste cu o jucarie, cu un caiet sau cu palma, o tranteste la pamant, ii da pumni in spate, se tavalesc pe jos, ii da picioare in burta. Ce este interesant, este ca daca adultul nu intervine, cele doua prietene se opresc de la sine. Pot sta o vreme suparate, dar le trece. Uneori le trece imediat. Dureaza pana intr-un minut ca una din ele sa spuna ceva amuzant pentru ele, ca apoi sa rada si din trei pasi sa formeze din nou o echipa.

Amanda este un copil sensibil si constient. Ea stie ca face rau, stie chiar ca "sunt rea, asa sunt eu" (oare de unde a aflat asa ceva?...). Cand interactioneaza cu restul copiilor, agresivitatea intervine intotdeauna, mai devreme sau mai tarziu. Si sunt doua situatii standard: atunci cand este frustrata si - aici este aici - atunci cand vrea sa se apropie emotional de un copil... In loc sa mangaie, impinge. In loc sa intrebe, ciupeste. In loc sa se apropie de el, se arunca asupra lui.

- Amanda, cine te pocneste pe tine acasa?
Din fericire, Amanda pare sa fie la fel de radicala in dezvaluiri, ca si in comportament.
- Mami.
- Mami?... Tati te loveste?
- Nu.
- Cand stai cu mami?
- Seara, cand vine de la serviciu.
- Si te bucuri?
- Da, putin.
- Numai putin?
- Da. Ca n-are timp de mine.
- De unde stii?
- Ca-mi spune "pleaca de-aici, lasa-ma-n pace".
- Vine obosita de la serviciu si n-are timp de tine...
- Da. Si-mi trage una.
- Mami te si pupa?
- Da.
- Cand?
- Noaptea.
- Noaptea? Cand dormi?
- Da.
- Cum te pupa, daca dormi?
- Vine in pat langa mine si ma ia in brate si ma pupa.
- Te bucuri cand vine si te pupa?
- Da.
- Si ce ii spui?
- Nimica. A, ba da, ii mai spun "Lasa-ma-n pace!"

Daca, in loc de nimic, Amanda ar vorbi, imi imaginez ce ar spune. "Mami, eu invat ce faci tu acum. Invat sa fiu cine esti tu. Eu invat, pe cei pe care ii iubesc, sa ii lovesc...".

5. Mami, asculta-mi bine corpul!

"Cea mai mica dintre fete imi spune la telefon: O sa fii surprins cand o sa vii acasa! Si a doua zi, o gasesc cu glezna in gips. Nu o intreb: Ce ai patit?, ci Ai vreo idee ce incerci sa exprimi cu aceasta entorsa? Imi raspunde razand: La tine tot timpul este o chestie psihologica!

Nu este psihologie, este viata. Daca isi suceste glezna, acest lucru se intampla pentru ca are ceva de spus: mie, mamei, ori, cel mai adesea, iubitului ei sau celei mai bune prietene... care, iata, si-a modificat planurile de Craciun si nu va merge cu ea in tabara. Poate din fidelitate fata de prietena, se priveaza de calatorie, pentru a ramane cu aceasta. Este decizia ei si nu noi trebuie sa o decodam, sa o interpretam.

Cand un copil face pipi in pat, nu ma intereseaza sa stiu de ce face pipi in pat. Este, poate, din cauza nasterii fratelui mai mic sau din cauza tensiunilor familiale: Tata si Mama ameninta ca se vor desparti, isi declara razboi unul altuia sau fac gesturi a caror miza copilul o intelege in felul lui propriu. Cu siguranta ca el vrea sa se dezvaluie, sa se pozitioneze. Limbajul somatizarilor este purtatorul unor mesaje din registrul relatiei, precum: suferinta, amenintare sau pericol.

Atitudinea de fond ar fi aceea de a accepta pur si simplu sa ii spunem copilului: "Asculta, eu nu stiu ce vrei sa spui prin faptul ca faci pipi in pat. Dar ceea ce stiu, este ca spui ceva foarte important, de vreme ce ti-ai asumat riscul de a o spune intr-un fel care s-ar fi putut intoarce impotriva ta. Cred ca esti formidabil, pentru ca ce ai tu de spus este un lucru atat de puternic, incat nu eziti sa il "tipi", facand pipi in pat."

Sigur, in felul acesta nu ati rezolvat problema, dar prin cuvant si ascultare ati facut ceva mult mai important. Ati schimbat calitatea relatiei cu copilul, aratandu-i ca poate fi ascultat. De fiecare data cand copilul trece la nivel corporal ceva de ordin psihic, maltratandu-si trupul, puteti sa il intrebati: Ce vrei sa ne spui cu durerea ta de gat, cu otita ta, cu durerea de burta, cu gripa?

Chiar daca ziarele vorbesc de un val de gripa spaniola care trece prin toata Europa!..." (Jacques Salome, in Mami, tati, ma auziti?)

Tu stii ce spune copilul tau atunci cand tace? Ai reusit sa-i descifrezi limbajul ne-vorbit?

Bibliografie:
Jacques Salome, Mami, tati, ma auziti?, editura Curtea Veche 2003