Ce facem atunci când descoperim că un copil este abuzat?

Copiii sunt ai noștri, ai tuturor. Sunt viitorul nostru și avem o obligativitate față de ei, chiar dacă nu prea ne place acest cuvânt. 

Copiii nu se pot proteja singuri și e de datoria noastră să îi ajutăm, fie că i-am făcut noi sau nu. 

Ce se întâmplă cu un copil atunci când e abuzat?

Sigur, e mai ușor să spui „dar ce-mi pasă mie, e al meu? L-am făcut eu? Nu are părinți?”.

Nu, în unele cazuri, copilul nu are părinți și e crescut de o bunică absentă, care îl neglijează. 

Sau, dacă are, uneori nu sunt părinți buni. Uneori, în loc ca părinții să-i facă bine, îi fac rău. Vă imaginați cum e pentru un copil să știe că părinții lui, oamenii fără de care, practic, nu poate supraviețui și care ar trebui să-l iubească și să-l protejeze, sunt cei și cei care îi pun viața în pericol? Un paradox trist. 

Pentru că dacă nu știați, în momentul în care adultul îl bate, îl amenință, îl înjură, țipă la el, îl trage de haine, îl împinge, creierul îi spune „acum stai cuminte, pentru că altfel va fi și mai rău. Altfel, vei muri”. 

Nu spun aceste lucruri ca să fiu dramatică, sau ca să impresionez pe cineva cu textul acesta. Abuzul prelungit nu doar că lase traume adânci, nu doar că e cea mai mizerabilă formă de exprimare pe care o poți avea față de un copil lipsit de apărare, ci afectează și structura creierului. 

Uite cam ce efecte are abuzul asupra copilului:

• Stare de alertă continuă, nu se poate relaxa niciodată;
• Stare de anxietate permanentă, pare că mereu îi e teamă de ceva;
• Dificultăți de socializare cu alți copii și/sau adulți;
• Dezvoltă un stil de atașament nesecurizant anxios/ambivalent sau evitant (dacă vrei să citești mai multe despre tema atașamentului, îți las aici un link);
• Dificultăți de învățare, de memorare și de atenție;
• Întârzieri în dezvoltare;
• Stimă de sine scăzută;
• Depresie;
• Tulburare de stres;
• Diferite probleme de sănătate (de pildă, diabet sau boli de piele).

Lista poate continua mult și bine, dar o să o continui cu încă o idee.

Un studiu din 2016 arată că adulții care au fost abuzați în copilărie au anumite părți din creier, responsabile de memorie, atenție, dar și de comportament și emoții, mai mici decât în mod normal. 

E abuz, sau e altceva? Câte forme de abuz există?

Să lămurim ce e de lămurit. O palmă la fund, dată mai mult în glumă decât în serios, nu traumatizează copilul.

Trasul de păr, împinsul, bătaia cu cureaua, cu nuiaua, cu bâta, cu palmele, cu pumnii, cu picioarele, înjurăturile, amenințările, manipulările, tăieturile, zgârieturile și cine știe câte și mai câte, da.

Formele principale de abuz sunt abuzul fizic, psihic, sexual, emoțional și financiar.

Însă în aceste 5 mari categorii, se „sparg” multiple alte subtipuri, care vin sub diferite forme.

Ceea ce trebuie să reții este că dacă un copil este înjurat și amenințat de părintele lui, atunci vorbim de abuz emoțional.

Dacă este bătut, de abuz fizic. 

Nici unul nu e mai rău sau mai bun decât celălalt. Toate sunt groaznice și toate lasă urme adânci. Și e păcat. E păcat ca un copil care abia a deschis ochii și a început să trăiască, să aibă aripile tăiate atât de devreme. Pentru că va trebui să muncească mult ca să-și repare aripile și să poată din nou să zboare și oricum, nu le va avea niciodată ca la început.

De ce rămânem pasivi?

Cu mai mulți ani în urmă, în apropierea blocului meu venea o familie (mama, tata și copilul) care vindea umerașe. Stăteau toată ziua în locul acela și vindeau umerașe. 

Într-o seară, când mă întorceam acasă, l-am văzut pe tată cum îl zgâlțâie pe copil și cum îl bate. L-a bătut destul de tare, în văzul nostru, al tuturor care eram în zonă (din întâmplare sau nu). Am fost cu toții pasivi. Ne-am uitat dezamăgiți, șocați, scârbiți și ne-am văzut de drum. 

Nu știu ce făcuse copilul ca să primească bătaie de la tată, dar nici nu contează, nimic nu scuză un astfel de comportament. Nimic.

Era un puști slab la vreo 7 ani și nu avea cum să se apere împotriva unui bărbat înalt și solid.

Au trecut destui ani de atunci, dar m-a marcat ce am văzut și așa cum am zis și la început, mi-a părut rău că nu am făcut nimic.

Problema e că nici nu știam ce pot să fac în momentul ăla. Aveam varianta de a apela 112, dar vă zic sincer că nu credeam că se va face ceva. 

Asta e una dintre motivele pentru care nimeni nu sună autoritățile sau protecția copilului atunci când e martor la o situație abuzivă: lipsa de încredere, de speranță. 

Celălalt motiv este că „bătaia e ruptă din rai” și uneori trebuie să disciplinezi un copil obraznic.

Ambele motive sunt nule, din punctul meu de vedere și nu pot fi folosite ca și scuză pentru a nu face nimic.

Chiar dacă nu avem încredere în autorități, e mai bine să semnalăm ceva și să-i creștem șansele acelui copil de a trăi o viață mai bună, decât să-l condamnăm prin ignoranță. 

Bătaia nu e ruptă din rai. Și nici nu a fost vreodată. Vă promit că sunt o mulțime de metode prin care poți disciplina un copil și o poți face chiar foarte bine. Nu e nevoie de nici o palmă. 

Cum pot să ajut un copil care se află într-o situație de abuz? 

Acum că (sper eu) am lămurit anumite aspecte, haide să-ți spun ce poți să faci în caz că vezi un copil abuzat pe stradă, acasă, la școală. Chiar și dacă nu-l cunoști, chiar dacă nu vezi direct scena, dar cineva îți mărturisește că își bate acasă copilul, sau că mama, sora, fratele, unchiul, vecinul lui o face. 

• Apelează 112, sau serviciul de securitate (dacă, de exemplu, te afli într-un supermarket, spital etc);
• Apelează Telefonul Copilului 116 111 - în urma sesizării de la telefon, vor prelua situația serviciile sociale;
• Apelează DGASPC (Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului) din orice județ din România și din orice sector al Bucureștiului. Lista cu numere de telefon se află aici. 

Ajută dacă ai și materiale foto, video, care să constituie dovezi. 

Asociația Salvați Copiii recomandă să suni la numerele de mai sus mai degrabă decât să intervii direct, pentru că poți înrăutăți situația. Nu știi cum va reacționa adultul care se află în acel moment lângă copil (de obicei e părintele). S-ar putea să fugă, sau să se răzbune pe copil și mai mult, sau chiar pe tine.

Dacă vrei totuși să intervii, fă-o cu blândețe și empatie (dacă reușești), pentru că de cele mai multe ori, părintele își agresează copilul pentru că e trist, furios, singur, neînțeles, frustrat și traumatizat la rândul lui. Nu scuză abuzul, dar ajută să renunțăm la etichetarea de om „rău” sau „bun” și să vedem că există mai multe straturi și mai multe unghiuri ale unei problematici, întotdeauna. 

Sper că acest articol te-a făcut să te gândești la aceste lucruri. Chiar dacă sunt neplăcute, este important să ne gândim la ele și să vorbim despre ele. 

Și mai sper că dacă vei vedea vreodată un copil lipsit de apărare, să-i sari în ajutor. Nu trebuie să te bați cu leii, trebuie doar să te lipsești de 2 minute, cât să dai un telefon. Astea două minute pot face o diferență mai mare decât crezi. 

Să nu mai spun că mulți copii care sunt abuzați, ajung să repete acest comportament în relație cu copiii lor. Generații întregi care își abuzează copiii. Generații întregi de oameni traumatizați, care cred, în adâncul lor, că tot ceea ce li s-a întâmplat e pe merit. 

Nu e păcat?