Alina este imobilizată în scaun cu rotile, dar vrea să-și ia permisul auto și să meargă la facultate. Este un exemplu de putere și curaj!

 Alina a pornit pe drumul vieții cu stângul. După un drum marcat de durere și incertitudine, speră la independență

Alina s-a născut cu o malformație congenitală rară, o afecțiune care avea să-i marcheze fiecare etapă a vieții. Părinții au aflat imediat după naștere că fiica lor nu va putea merge niciodată. Tocmai de aceea, locul unei copilării obișnuite, Alina a făcut cunoștință din primii ani de viață cu saloanele de spital, medicii și analizele complicate.

Anii copilăriei i-a petrecut prin spitale, a făcut drumuri lungi și tratamente costisitoare, dar și a primit o iubire imensă din partea familiei. „Mergeam la spital de parcă era a doua noastră casă", povestește mama ei cu o voce care încă poartă urmele durerii.

În tot acest haos medical, Alina a învățat să îndure durerea, și mai ales să o transforme într-o forță tăcută. A înțeles că viața nu i-a oferit prea multe opțiuni, dar și că renunțarea nu poate fi una dintre ele.

Fiica mea folosește un scaun cu rotile și începe să observe că e diferită de ceilalți copii. Cum să gestionez situația

Adolescența, o perioadă petrecută de Alina între lacrimi și speranță și cu întrebarea pe buze: „De ce eu?”

Adolescența a venit cu și mai multe greutăți, și nu doar fizice, ci și emoționale. Într-o lume în care mobilitatea și imaginea fizică definesc apartenența la grup, Alina s-a simțit de multe ori invizibilă sau, mai rău, privită cu milă. „Au fost zile în care am plâns și m-am întrebat: de ce eu? De ce așa?", a mărturisit ea cu sinceritate.

Cu toate acestea, Alina a continuat să lupte. A urmat cursurile liceului ca orice altă adolescentă și s-a pregătit intens pentru examenul de bacalaureat. Nimic nu a fost ușor dar, având dorința de a reuși, de a merge înainte, s-a mobilizat.

„Trebuie să-mi construiesc singură drumul, chiar și din scaunul cu rotile. Pe parcurs mi-am dat seama că eu pot să-mi trăiesc viaţa fix la fel ca orice altă persoană de vârsta mea, de la gătit la mers la scoală, la liceu. Am terminat liceul, am dat bacul, vreau să intru la facultate”, a declarat ea.

Obținerea permisului auto este pentru Alina un vis care înseamnă libertate

Pentru mulți oameni, obținerea permisului de conducere este o simplă etapă. Dar pentru Alinaeste mai mult decât un act administrativ. Permisul auto este un simbol al libertății, al independenței câștigate cu greu. „Vreau să conduc singură până la facultate. Vreau să pot merge până la sora mea, la București. Să fiu liberă”, a mărturisit Alina.

Dar drumul spre libertate nu este simplu. Alina o are ca însoțitor pe mama ei iar mașina pe care ar urma să o conducă trebuie să fie adaptată, examenele sunt mai complexe, iar procesul birocratic uneori împovărător. Dar niciun obstacol nu pare să o descurajeze. S-a înscris la școala de șoferi, participă la ore și visează deja la momentul în care va avea volanul în mâini.

Pentru ea, fiecare pas înspre permis este un pas în afara unei vieți dependente. Ba chiar a mărturisit: „Părinții mei nu vor fi nemuritori. Trebuie să pot merge singură unde am nevoie.”

Un tată își crește singur gemenii, în ciuda faptului că este imobilizat într-un scaun cu rotile

Cum a ales specializarea la facultate?

Alina și-a ales drumul universitar cu responsabilitate și vrea să studieze Comunicare și Relații Publice. Nu e doar o alegere profesională, ci și una personală profundă. Alina susține că vrea să-și folosească vocea, povestea și determinarea pentru a influența mentalitatea colectivă. Mai mult decât atât, vrea să demonstreze că dizabilitatea nu este o etichetă care definește o persoană.

„Îmi doresc să ajung la facultate, să fiu independentă, să-mi construiesc viața singură. Să nu mai fie nevoie să depind de altcineva în fiecare zi”, a spus Alina. Iar dorința aceasta nu este numai un vis, ci o misiune pe care și-o asumă.

Alina Dumitruț a aplicat la o universitate din Iași și este pregătită pentru tot ce urmează: examene, cursuri, mutatul într-un alt oraș. Dacă va fi nevoie, va închiria o garsonieră aproape de campus. Dacă va avea șansa, va merge cu mașina ei, adaptată, la cursuri.

M-am născut oarbă și cu paralizie cerebrală. Tata m-a crescut singur și a făcut tot posibilul să nu-mi lipsească nimic

Pasiunea pentru fotografie, încă un pas spre independență

În pandemie, Alina a descoperit fotografia și a început să învețe să se exprime prin imagini, să transmită emoție fără cuvinte. „Aș vrea să pot fotografia răsăritul de la mare. Să simt nisipul și să văd valurile, chiar dacă nu pot păși pe plajă”, a mărturisit tânăra.

Totuși, realitatea este alta. Pentru Alina, acest vis frumos este momentan inaccesibil pentru că majoritatea plajelor din România nu sunt accesibile persoanelor cu dizabilități. Nu există rampe, nu există trotuare adaptate, iar simpla ieșire pe litoral se transformă într-un efort logistic.

„Pentru mine, normalitatea nu înseamnă să merg. Înseamnă să am acces. Să pot trăi și simți viața fără bariere. Și asta cred că e valabil pentru toți cei ca mine.” Alina este o persoană cu o poveste impresionantă de viață care nu cere milă sau compasiune, ci vrea șanse egale și o viață în care să nu fie privită ca „fata în scaun cu rotile”, ci ca omul ambițios, creativ și empatic care este.

Povestea Alinei este despre curajul unui om de a se reinventa zi de zi, despre tăria de a transforma dizabilitatea într-o motivație, și despre dorința de a se autodepăși, chiar și când totul pare imposibil.

„Sunt pregătită să trăiesc singură. Vreau să iubesc, să muncesc, să conduc, să am casa mea. Nu vreau o viață protejată. Vreau o viață adevărată.”, spune Alina cu speranță. Alina ne amintește tuturor că adevărata forță vine din interior și că, deși visele nu au picioare, au aripi. În fond, libertatea nu stă în pași, ci în curajul de a merge înainte, indiferent de piedici.