Drama Verei, o femeie care a renunțat la visul de a fi mamă pentru un soț infidel. „Era steril, am renunțat la dorința de a fi mamă, dar el m-a înșelat toată căsnicia”

Înainte să ajungă la trădarea din căsnicie, Vera se întoarce la începutul vieții. Spune că a crescut mai mult „prin mahala”, cu mama plecată la muncă, cu un tată care nu a fost violent, dar a fost învins de alcool. Și subliniază un lucru, acela că un copil nu are nevoie doar de mâncare și haine, ci de prezență, căldură și sentimentul că e văzut.

„Am avut o copilărie nu alături de părinți. Mama era plecată în Rusia, eu stăteam cu sora, apoi la vecini, la o mătușă. Eram copilul ăla care crește din mers, din curți, din drumuri. Și acum conștientizez că un copil de șase-șapte ani nu are nevoie de jucărie de pluș, are nevoie de dragoste, de afecțiunea mamei.”

Drama Stelei, o femeie agresată de fostul soț care își crește singură copiii. "Soțul m-a lăsat cu un copil bolnav și trăiește cu o prietenă de familie. Socrii mă alungă din casă”

„Tatăl meu a ars în casă de viu. De la morgă am luat doar oasele.”

Vera explică faptul că părinții s-au separat când era foarte mică, iar tatăl a rămas aproape, „peste câteva case”, dar tot mai departe prin felul în care alcoolul îl răpea din realitate. Ea nu vorbește despre el ca despre un „om rău”, ci ca despre un om bun, care nu și-a putut ține viața în mâini. Și, deși în copilărie îl simțea ca pe „dușman”, ca adult îl vede ca pe un bolnav care avea nevoie de sprijin.

„Tatăl meu a avut boala alcoolului. El era un om foarte bun. Nu o bătea pe mămica, nu striga, nu făcea scandal. Dar lucra cu ziua și, în loc de bani, lua gin și îl bea. Sau dacă lua bani, îi ducea la bar și îi bea. Și sâmbăta ajungea să doarmă pe sub gard.”

Vera susține că că, atunci când oamenii îl vedeau căzut, ea era cea sunată să-l ridice, deși era copil. Iar asta, în timp, a așezat pe umerii ei o responsabilitate prea mare pentru vârsta pe care o avea.

„Pe mine puteau să mă sune prietenii și să-mi spună: „Vino și-l ia pe tatăl tău de sub gard, că e căzut”. Și eu mă duceam. Atunci nu înțelegeam, atunci credeam că el e dușmanul meu. Acum înțeleg că poate trebuia să fac altfel, dar eram copil, ce puteam să fac?”

„Alcoolul este o boală. Azi, când ai depresie, mergi la psihoterapeut. Dar pe vremurile acelea nu se știa. Un bărbat care rămâne singur… el nu a fost susținut. Eu eram mititică și nu înțelegeam. Eu nu-l judec, Doamne ferește. Așa i-a fost soarta, așa a fost viața.”

Cea mai dureroasă secvență vine când povestește moartea tatălui. O spune fără efecte teatrale, dar tocmai simplitatea asta te lovește. Detaliile sunt grele, iar în spatele lor se simte un copil care s-a transformat, peste noapte, într-un adult forțat să accepte imposibilul.

„La 18 ani, tata meu a ars în casă de viu. A adormit cu țigara, țigara a mocnit și s-a aprins. Întâi s-a intoxicat cu fum și a murit în somn, iar pe urmă a ars. A ars tot. La morgă noi am luat doar oasele, într-un sac negru.”

După moartea lui, Vera spune că a trăit vinovăție și remușcare. Nu pentru că ar fi putut face minuni, ci pentru că a rămas cu senzația că, poate, „dacă era mai mare”, ar fi reușit să schimbe ceva. Este genul de gând pe care îl poartă mulți copii ai părinților cu dependențe: o iluzie dureroasă a controlului.

„Când l-am pierdut definitiv, am avut sentimentul de vinovăție, remușcare de conștiință. Eu totuși puteam, cu caracterul meu, să fac ceva. Regrete am vizavi de mine, față de mine. Nu față de el. El nu a fost vinovat cu nimic.”

„L-am prins pe soţ în pat cu alta, la noi în casă". Veronica, mamă a trei fetițe a aflat că soțul duce o viață paralelă, de mai bine de 2 ani

„Eu chiar voiam măritată. Credeam că dacă nu acum, nu niciodată.”

După copilăria cu goluri emoționale, cu mama plecată în Rusia la muncă. Vera ajunge la prima ei căsnicie. Spune că s-a măritat la 19 ani, dintr-o dorință puternică de stabilitate, de familie, de sentimentul că aparține cuiva și că are un drum clar. În timp ce vorbește, se vede că astăzi își înțelege graba, dar nu se scuză, ci o explică.

„La 19 ani eu credeam că dacă nu mă mărit acum, nu mă mai mărit niciodată în viață. Eu chiar voiam măritată și m-am măritat. Nu m-a făcut nimeni. Eu voiam să am o casă, să am familie. Mama mi-a zis: „Dacă tu consideri că vrei să faci asta, fă”. Eu am fost independentă și deciziile mele au fost deciziile mele.”

Vera descrie începutul căsniciei ca pe o perioadă în care se simțea acceptată în anumite privințe. Spune că socrul ei a fost, pentru prima dată, un fel de „tată” în viața ei.

„În trei ani de căsătorie eu am simțit ce înseamnă să ai tată din partea socrului. A ținut mult la mine. Eu nu am mai văzut oameni mai minunați ca fostul meu socru. El, într-adevăr, l-a înlocuit pe tatăl meu.”

În același timp, Vera spune că relația cu soțul era instabilă emoțional și că el era gelos, impulsiv, „spontan”, iar ea, din dorința de a păstra familia, înghițea lucruri care nu ar fi trebuit normalizate. Cu cât voia mai mult să fie „bine”, cu atât devenea mai ușor să-și ignore propriile semne de alarmă.

„El se comporta frumos, dar era foarte gelos. Și era spontan, acționa la nervi. Eu atunci nu înțelegeam multe. Când vrei o familie, găsești explicație și scuză în toate modalitățile, în defavoarea ta și în favoarea partenerului.”

Când vine vorba despre maternitate, Vera spune clar că își dorea copii. Era un vis, o nevoie, un plan. Și tocmai de aceea, momentul în care au aflat că nu pot avea un copil împreună a fost o lovitură pentru amândoi, dar mai ales o răscruce pentru ea.

„Eu, într-adevăr, am vrut copii. Am vrut ca el să fie tatăl copiilor mei. Noi umblam pe la medici împreună. Și când am aflat că el are problema asta, pentru dânsul a fost un șoc foarte mare. Eu atunci nu puteam să-l trădez.”

Drama Veronicăi, o tânără care și-a văzut viitorul distrus de propriul soț. “Soțul m-a lăsat invalidă, m-a înșelat cu cea mai bună prietenă și m-a amenințat cu moartea”

„Am renunțat la visul de a fi mamă, dar el m-a înșelat toată căsnicia.”

Vera povestește cum loialitatea ei s-a transformat, în timp, într-un sacrificiu. Spune că era gata să adopte, să găsească o cale, să nu-l părăsească într-un moment greu. Pentru ea, asta era „corect”. Dar trădarea care a urmat a făcut ca sacrificiul să doară dublu: nu doar că nu a devenit mamă atunci, dar a simțit că a fost tratată fără respect.

„După un an de căsătorie am aflat că nu putem să facem copii. Era infertil. Și chiar și așa am acceptat. Eram gata să luăm copii de la casa de copii. Eu nu sunt omul care, la greutăți, întoarce spatele. Eu am refuzat să dau naștere unui copil, deși eu sunt sănătoasă, pentru relația noastră. Și tu faci asta? Asta m-a supărat foarte tare.”

Când vorbește despre infidelitate, Vera insistă că nu a fost o „poveste de iubire” a lui cu altcineva, ci o repetare constantă, un comportament care a distrus încrederea. Ea explică și ce a simțit: nu doar durere, ci și umilire, confuzie, rușine. Mai ales într-un sat, unde „toți știu”.

„S-a constatat că el toată căsnicia m-a înșelat. Inclusiv când ne întâlneam. Și pentru mine era dureros: de ce procedează așa cu mine? Dacă era o femeie de care s-a îndrăgostit, poate înțelegeam. Dar când tu ai acasă lângă tine o femeie care te spală, te hrănește și tu umbli azi la una, mâine la alta… asta e nerespect.”

Vera spune că a încercat să-l confrunte cu dovezi și că, atunci când le-a avut, el nu a mai putut nega. A oferit o șansă, pentru a nu rămâne cu regretul că n-a încercat. Dar în spatele șansei era și dependența ei emoțională, pe care o recunoaște fără ocolișuri.

„În 24 de ore am acumulat toate dovezile. I le-am arătat și el a recunoscut. I-am mai dat o șansă, pentru că eu spun: „Mai bine dai omului o șansă, ca pe urmă să nu regreți”. Dar eu cred că el a mai făcut și altele. Și eu, când intru într-o relație, sunt dependentă emoțional de partener. Mă duceam de acasă la lucru, mă opream la jumătate de drum. Mă durea atât de tare, încât ieșeam din mașină și răcneam. Apoi mă urcam înapoi și mergeam. Acum povestesc detașată, dar atunci am suferit foarte mult.”

Drama Iuliei, o mamă din Republica Moldova care și-a pierdut fiul din neglijența autorităților. "Mamă, nu mă lăsa. Mi-au bătut fiul în spital până la moarte. L-au ținut 12 ore în morgă și au ascuns că este mort"

„Mi-a spus că sunt „un butoi plin cu rahat”. Violența verbală te face să te urăști.”

În afară de infidelitate, Vera vorbește despre o altă rană, umilința. Spune că nu a fost lovită cu palma, dar a fost lovită cu vorba, iar vorba a rămas în ea. Mai ales că jignirile vizau corpul ei, un subiect sensibil pentru multe femei, mame sau viitoare mame, care se luptă cu schimbări de greutate, cu imaginea de sine, cu presiunea socială.

„El pe mine cu mâna nu m-a obișnuit, nu m-a bătut. Dar mă obișnuia cu cuvântul. Îmi spunea: „Uită-te la tine, nicio rochie nu-ți vine, arăți ca o vacă”. Și când ne-am despărțit mi-a spus: „Tu ești un butoi plin cu rahat și nimeni n-o să te vrea”. Eu plângeam. Și mi se părea obișnuit. Dacă îți spune că nu ești destul de sexy sau că nu arăți bine, tu te inhibi. Tu începi să te urăști. Și în general, când vrei o familie, găsești explicație în defavoarea ta și în favoarea partenerului. Asta am făcut. Și asta nu e corect vizavi de mine.”

Despre divorț, Vera spune că a fost urât și lung. Ea a depus cererea, dar el oscila între amenințări și rugăminți. Imaginea acestui „carusel” arată o relație instabilă, în care frica și vinovăția stau lângă „te iubesc”, iar asta poate ține o femeie prinsă mult timp.

„Noi am divorțat în nouă luni. El nu voia să divorțeze. Pe coridor îmi spunea: „Dacă tu ai zice că vrei să divorțezi, eu te ucid”. Și în ședință plângea și spunea că mă iubește și nu vrea să mă piardă. Venea cu flori, își cerea iertare, apoi iar se schimba. Era un carusel. Iert orice în afară de infidelitate. Infidelitatea este trădare. Tu te culci cu femeia ta acasă și apoi te duci la alta… asta e foarte urât. Eu acum sunt ok, dar atunci a fost foarte greu. Nu doar pentru că îl iubeam, ci pentru că am trecut prin situații care te rup.”

„Nu mai am încredere în nimeni. Nici în cei apropiați.”

După divorț, Vera spune că încrederea ei în oameni s-a prăbușit. Vera recunoaște că a trăit mult timp cu acest blocaj.

„Nu mai am încredere în oameni. Nu cred în nimeni. Nici în cei mai apropiați, nici în sora mea nu cred. După trădarea fostului meu soț, nu cred în oameni. Eu de nimic în viața asta nu regret. Înseamnă că așa a trebuit să trăiesc, să-mi trăiesc lecția. Dacă el pe mine nu mă trăda și eu nu cădeam atât de tare la pământ, eu nu îmi cunoșteam adevărata valoare.”

Vera povestește apoi despre o altă relație, după ani de singurătate, în care s-a îndrăgostit „cu adevărat”, dar a simțit abandon. Spune că a suferit chiar mai mult decât după divorț, pentru că acolo a fost, în sfârșit, iubirea pe care o așteptase. Și totuși, a plecat.

„După cinci ani am fost cu cineva și pot să zic că l-am iubit cu adevărat. Dar el m-a abandonat. Și chestia asta de abandon, că un bărbat m-a lăsat, eu nu pot trece peste. Noi ne împăcam ca oameni, dar ca cuplu nu eram ce trebuie unul pentru altul.”

În final, Vera spune că nu vrea să mai trăiască iubirea „din frică”. Vrea un bărbat lângă care să se simtă protejată și respectată, dar și un echilibru în care să nu mai fie ea „și bărbat, și femeie”, cum a văzut în casa mamei. Își dorește copii și familie, dar nu cu prețul pierderii de sine.

„Eu sunt prea puternică. Îmi doresc un bărbat mai bărbat decât mine, să mă simt protejată. Și îmi doresc copii. Eu foarte mult vreau copii. Dumnezeu are grijă de toată lumea, inclusiv de mine.”

Vera rămâne cu o concluzie matură: timpul nu vindecă automat, dar te obligă să accepți realitatea și să trăiești cu ea. Vera încearcă acum să-și construiască acel „acasă” din interior, cu ajutor, cu muncă și cu promisiunea că, data viitoare, nu va mai renunța la ea însăși.