Drama Victoriei, o văduvă rămasă singură cu doi copii mici de crescut. „Soţul a fost găsit mort în Israel. Am rămas cu 2 copii mici. Pe băiat l-a văzut doar prin telefon"

„Am simțit că ceva s-a întâmplat”. Cum au fost ultimele zile înainte de vestea cumplită

În ultimele zile de diaintea tragediei, ceva s-a schimbat și în felul în care soțul ei, Vlad comunica cu ea. Victoria observă detalii pe care, în mod normal, le-ar pune pe seama oboselii, dar care, puse cap la cap, sună ca un semnal de alarmă: refuzul de a porni camera, vocea schimbată, teama lui de a ieși din casă, plus un șir de simptome care se agravează rapid.

„M-am trezit pe la orele 2:00–3:00 noaptea. Am simțit că ceva s-a întâmplat. Așa am avut un sentiment puternic, dar nu puteam să înțeleg ce anume. Cu toate că știam că n-am legătură cu dânsul, el nu avea internet la moment, i-am scris, l-am sunat pe la 4 dimineața, tot încercam să înțeleg ce înseamnă simptomele pe care mi le spunea.

Drama Stelei, o femeie agresată de fostul soț care își crește singură copiii. "Soțul m-a lăsat cu un copil bolnav și trăiește cu o prietenă de familie. Socrii mă alungă din casă”

Am stat la bucătărie până dimineață, până pe la 6:00, și mă gândeam că trebuie să-l sun pe prietenul lui, dar îmi era incomod: la orice întrebare, la orice, tot îl apelam. Și, totuși, simțeam că nu e regulă, că fără medici nu are scăpare, numai că el nu voia să cheme salvarea. Îmi spuneam întruna: cum să-l las singur, cum să nu fac ceva?”

Aceste simptome și comportamente alarmante s-au înrăutățit: „De luni după-amiază am observat că ceva se întâmplă, pentru că el nu era niciodată să nu aprindă video. Dar atunci aprindeam video și el închidea, spunea că rău se aude cu video, adică să nu-l văd. După glas oricum am observat că i s-a schimbat vocea și i s-a schimbat vorbirea, parcă ar fi vorbit cu gura puțin pe o parte.

Am văzut că el nu poate ieși din casă: îl rugam să se ducă măcar la magazin, să-și facă o mâncare, să mănânce, și el îmi spunea: „Mă tem să nu mă opăresc. Mă tem să nu cad jos.” Eu nu înțelegeam sensul… Vladic, cum să cazi jos, cum să te opărești? Dar el se simțea rău, foarte rău, și era stresat permanent.”

„Nu simt picioarele, nu pot face doi pași până la bucătărie și înapoi”

În seara dinaintea tragediei, apelurile au devenit mai dese, aproape din 20 în 20 de minute. Nu era doar dor, era o teamă care se simțea în aer, chiar dacă nimeni nu îndrăznea să o numească. Ultimele cuvinte ale Victoriei către el au fost, simplu și sfâșietor, o rugăminte repetată.

„Noi discutam în fiecare zi, practic o oră, două, jumătate de oră, dar ultimele zile sunam la fiecare jumătate de oră, la fiecare 20 de minute. Îmi trimite un mesaj vocal că i se strânge internetul și că trebuie să pună pe cont dimineață. În acea seară mi-a lăsat un vocal: „Nu simt picioarele, nu pot face doi pași până la bucătărie și înapoi.”

Îl rugam să mănânce, să bea apă, să ia ceva de liniștire, să cheme salvarea. Am rămas cu vorba că dimineață cheamă salvarea, că îl anunță curierul, că se duce la spital să vadă ce se întâmplă. Ultimele cuvinte au fost: „Te rog, cheamă salvarea. Te rog, bea un gât de apă.” Apoi s-a stins internetul și nu am mai avut legătură.”

„L-am prins pe soţ în pat cu alta, la noi în casă". Veronica, mamă a trei fetițe a aflat că soțul duce o viață paralelă, de mai bine de 2 ani

Israel, munca „la negru” și așteptarea pașaportului care a venit prea târziu

Povestea Victoriei nu e doar una de durere, ci și una despre vulnerabilitate. Relatările ei arată unei lumi întregi ce se întâmplă când trăiești și muncești într-o țară străină fără protecția unui statut clar, fără asigurare, fără siguranța că poți cere ajutor medical fără frică și fără costuri imposibile.

„Soțul a plecat pe 7 decembrie, o să fie doi ani. A fost plecat a doua oară în Israel. Prima dată a fost legal, prin oficiul forței de muncă, a activat în companie. După aceea s-a întâmplat o nenorocire: a decedat tăticul lui, un bărbat sănătos, a fost șoc și stres mare. El, în stare de șoc, nu a realizat că în Israel e mai sever, nu e ca în alte țări, și nu a anunțat. Pur și simplu s-a urcat și a venit acasă. Din cauza asta nu îl puteau chema înapoi o perioadă. Peste cinci luni i-au trimis invitația, a ajuns legal iarăși, dar după asta nu a mai putut activa legal: nu îl puteau înregistra oficial”.

Victoria descrie un mecanism al promisiunilor repetate: „încă puțin”, „se deschide un coridor”, „te legalizăm”, „mâine vine curierul”. Între timp, Vlad rămânea în apartamentul firmei și aștepta, iar stresul se aduna peste alte necazuri precum moartea părinților, dorul de copii, presiunea banilor și izolarea.

„El era un om tare de caracter și închis de fire. Nu spunea tot până la urmă. La toți le zicea: „Tot o să fie bine.” Ultimele trei luni chiar n-a lucrat, a stat acasă, dar trăia în apartamentul de la firmă. Ei încercau să-l legalizeze, dar nu se primea și tot îi promiteau că o să apară un coridor, că o să-l angajeze.

El aștepta, aștepta… până n-a rezistat. Dorul de casă, moartea părinților, ambii, copilul… toate s-au acumulat. Și mai era și pașaportul: era expirat din ianuarie, tot s-a întins cu programările și cu emailurile. Până la urmă eu l-am programat de la Moldova și pe 16 septembrie a fost programarea.”

Pașaportul a fost „gata oficial” pe 14 octombrie. Vlad a murit pe 16 octombrie. Iar telefonul care anunța că documentul poate fi ridicat a sunat când nu mai avea cine să meargă după el

„Pașaportul a fost gata oficial pe 14 octombrie. N-au reușit să-l anunțe că e gata. Pe 16 octombrie el a decedat și pe 16 octombrie m-a anunțat ambasada că pașaportul e gata, să fie să-l iei… dar de acum n-a avut cine. El n-a reușit nici să cunoască că pașaportul e gata. Nu a reușit. Și eu rămăsesem cu promisiunea că vine acasă până la Anul Nou, că le-a promis copiilor, că toți îl așteptam la Anul Nou.”

Drama Iuliei, o mamă din Republica Moldova care și-a pierdut fiul din neglijența autorităților. "Mamă, nu mă lăsa. Mi-au bătut fiul în spital până la moarte. L-au ținut 12 ore în morgă și au ascuns că este mort"

„Nu știm cauza exactă”. De ce nu i s-a făcut autopsie?

În mărturia Victoriei, moartea lui Vlad rămâne, oficial, fără o explicație limpede. Ea vorbește despre simptome care ar putea indica un accident vascular sau un infarct, despre o umflătură la cap, despre slăbiciune în picioare, sughiț persistent, o voce schimbată și o stare tot mai gravă. Dar lipsește piesa care, de obicei, închide răni: un diagnostic clar.

„El a fost un bărbat sănătos. Cu patru-cinci ani în urmă trecuse controlul pentru donator, un control mai serios, și nu i-au găsit nicio problemă. În Israel a trecut iar comisia medicală. În ultimele zile au fost dureri de mușchi, amorțeau picioarele, nu mai putea face doi pași. A fost și un sughiț întruna, o noapte și o zi înainte. Pe mine toate simptomele mă duceau la inimă, la un infarct sau un insult.

Când l-au adus la Chișinău, pe partea dreaptă la cap era o umflătură, ca un balon, un cheag de sânge. Din medici mi s-a spus că poate a fost o problemă înăuntru, s-a împrăștiat sângele prin organism și de asta i-au luat picioarele.”

Vlad nu a chemat salvarea. Victoria spune că, dincolo de frică și de statut, era și o neîncredere profundă în medici, amplificată după moartea mamei lui. În plus, fără asigurare medicală, fiecare pas spre spital devenea o cheltuială și un risc.

„În primul rând, după moartea mămicii lui, el categoric nu credea în medici. Se dezamăgise complet. Când auzea de medicamente îmi spunea: „Ce vrei, numai nu de medicamente și nu de medici.” El cu naturale: usturoi, lămâie, ceai. Nu puteam să-l conving că trebuie să ia pastile, că trebuie să cheme salvarea. Și mai era și faptul că nu avea asigurare, nu era legal. Eu i-am spus: „Banii îi găsesc la moment”, dar el era bărbat și ținea în el. Poate dacă era legal și avea asigurare, chema salvarea din prima și, mai mult ca probabil, era să-l salveze.”

Aleona, mamă a patru copii din Moldova a văzut moartea cu ochii în căsnicia cu soțul abuziv. “În a 6-a lună, soțul mi-a impus să întrerup sarcina. M-a bătut cu masa în cap până am văzut moartea”

Victoria a aflat vestea dimineața, de la prietenul lui Vlad, la telefon. Spune că, în primele secunde, mintea a refuzat realitatea: cuvintele ajungeau la ureche, dar sensul nu se fixa.

„Prietenul lui m-a sunat la 6:00 dimineața. Eu deja voiam să-l rog frumos să se ducă la Vlad, să vadă ce se întâmplă, că eu simt ceva. Și el îmi spune: „Uite, Dumnezeu să-l ierte. Îmi pare rău, dar Vlad a decedat.” Eu am auzit informația, dar n-am realizat-o.

Vorbeam mai departe: „Te rog, du-te, vezi ce facem.” El m-a ascultat două-trei minute și a repetat mai tare: „Tu ai auzit ce ți-am spus? Vlad nu mai este.” Atunci s-a amestecat tot: îți vine să strici telefonul, să bați în pereți, și nu știi ce să faci. Mă gândeam: cum e posibil, dacă l-am rugat, l-am convins două zile să cheme salvarea?”

„Pentru repatriere s-au achitat 4600 de dolari în Israel, apoi cheltuielile din Moldova”

Drumul de repatriere a fost un coșmar birocratic și financiar. Victoria vorbește despre lipsa de sprijin din partea firmelor pentru care lucra, despre apartamentul sigilat, despre morgă, despre informații care veneau „telefon stricat” și despre donațiile care au făcut posibilă întoarcerea lui Vlad acasă.

„Trei săptămâni noi n-am știut informația clară despre dânsul. Persoanele din apartament au chemat poliția, salvarea, firma… apartamentul a fost sigilat două săptămâni. El a fost luat și dus la morgă. Din postările de pe grupuri a luat legătura cu mine consulatul, pentru că eu sunam și nu răzbăteam la linia fierbinte. Pentru repatriere s-au achitat 4600 de dolari în Israel, apoi cheltuielile din Moldova. Banii au fost adunați prin ajutoare, din toate țările. Fără ajutorul oamenilor nu știu unde eram.”

Cum au primit vestea copiii și cum este viața după: „Durerea e mai grea acum”

În centrul poveștii rămân copiii. Fetița a avut câțiva ani în care a prins, măcar, amintiri cu tatăl: drumuri la grădiniță, joacă, promisiuni. Băiețelul, însă, a rămas cu vocea lui Vlad în telefon și cu o prezență pe ecran, niciodată în brațe.

„El a plecat când eu eram în luna a cincea de sarcină cu al doilea copil. Băiatul are un an și șapte luni. El nu l-a văzut niciodată în viață, doar pe telefon. A murit cu dorul ăsta, a rămas cu dorul de copil. În seara aceea era cu lacrimi în ochi, cât de tare voia să-și vadă copilul. Fetița e fata tati, a reușit să aibă momente cu el, dar băiețelul… el doar îi auzea glasul. Și totuși, la înmormântare, când l-am întrebat „unde-i tata?”, băiatul s-a dus și a arătat cu mânuța spre sicriu.”

Victoria explică și un alt aspect dureros: deși erau cununați, nu erau căsătoriți legal, iar asta a complicat actele, drepturile și drumul către o pensie de urmaș. De aici și decizia de a preleva probe ADN, ca să poată demonstra paternitatea și să le asigure copiilor drepturile.

„Noi n-am fost înregistrați oficial, n-am avut act de căsătorie, eram doar cununați. În certificatul de naștere al băiatului nu e scris nimeni ca tată. Trebuia să vină soțul acasă, să scrie declarație și să-l treacă. Și eu am fost nevoită, când l-au adus la Chișinău la morgă, să prelevez probe ADN de la dânsul decedat.

Probele se păstrează până se inițiază procesul de judecată. Am tradus actele, le-am legalizat, am avut nevoie de procură de la sora lui, fiind ruda de gradul întâi. Eu fac asta pentru copii, pentru viitorul lor, și pentru pensia de urmaș.”

„Eu am rămas cu datorii peste 100.000, pe trei ani, pe patru și pe cinci ani”

Dincolo de durere, rămâne realitatea rece reprezentată de cheltuieli legate de chirie, credite, datorii, un venit mic de maternitate și presiunea de a o lua de la capăt fără să ai timp să plângi. Victoria vorbește despre datorii de peste 100.000 de lei, despre rate lunare mari, despre chirie și despre ajutorul primit punctual de la oameni care au aflat povestea ei.

„Eu am rămas cu datorii peste 100.000, pe trei ani, pe patru și pe cinci ani. Lunar se duce 7.000–8.000 și ceva, plus chiria, plus copiii. Chiria e 2.500 pe lună, plus comunale. Luna asta stăpâna ne-a scutit de chirie, luna viitoare o doamnă din Spania s-a oferit să ne achite. Din ianuarie sper să rezolv ceva, să lucrez măcar câteva ore, dar băiețelul e mic și e numai cu mine.

Fetița suferă cel mai mult după tata: duce fotografia peste tot, doarme cu ea. Iar eu… sincer, încă nu realizez până la urmă. Prima lună am făcut tot ce trebuia făcut, dar acum, când s-a făcut liniște, durerea e mai grea. Abia acum încep momentele cele mai grele și nu știu mai departe cum o să ne descurcăm.”

Victoria își descrie cei opt ani alături de Vlad printr-un cuvânt care, în contextul acesta, capătă greutatea unei promisiuni pierdute: liniște. O liniște pe care a căutat-o, a construit-o, apoi a pierdut-o într-un singur apel, într-o dimineață în care, brusc, „totul s-a amestecat”.