Bebelușul meu era să moară pentru că am crezut că dacă nu îl alăptez îi voi distruge sănătatea

Dar ce se întâmplă atunci când mama nu poate alăpta sau când bebelușul, din diferite motive, refuză laptele matern sau nu reușește să se atașeze corect la sânul mamei? Despre hrănirea bebelușului cu lapte praf circulă multe păreri pro și contra. Există multe mămici care se întreabă dacă este în regulă să își hrănească prichindeii cu lapte praf, iar răspunsul este DA! Chiar dacă laptele matern are în compoziția să elemente care nu se regăsesc în formula de lapte praf, atunci când mama nu poate sau nu dorește să alăpteze, bebelușul trebuie să fie hrănit. Iar laptele praf, adaptat vârstei și nevoilor celui mic, reprezintă o opțiune demnă de luat în calcul, un lucru de care trebuie să fie conștiente cât mai multe femei!

De ce spunem acest lucru? Fiindcă recent am descoperit povestea unei mămici din Statele Unite, care de teamă că laptele praf i-ar putea îmbolnăvi bebelușul, a continuat să încerce să îl alăpteze la sân, deși el refuza de fiecare dată laptele matern. Copilul a fost la un pas să moară, povestește femeia. 

„Bebelușul meu era să moară pentru că am crezut că dacă nu îl alăptez îi voi distruge sănătatea”

„Ar putea fi bine”, m-a asigurat ginecologul meu. „Este doar ceva de care trebuie să fii conștientă. Știu cât de mult îți dorești să alăptezi”. Am dat din cap, hotărâtă să nu permit că ceva atât de „minor” precum mameloanele mele inversate să strice legătura magică și unică pe care aveam să o formez cu fiica mea prin alăptare.

Am luat mai multe măsuri pentru a încerca să rezolv această problemă, în așa fel încât să îmi pot alăpta, fără griji, bebelușul. De la consultanți în alăptare, până la dispozitive de aspirație pentru a încerca să îmi ajut sfârcurile - am încercat tot! Nimic nu a funcționat. Din contra, mi-au făcut mai mult rău decât bine. Au urmat dureri atroce și sângerări, ceea ce m-a făcut să înțeleg că am o inversiune de gradul trei - sau genul care nu va dispărea niciodată. Totuși, se crede că undeva între 10 și 20% dintre femei suferă de această problemă, precum și unii bărbați, așa că nu eram singura.

Știți scenele acelea în care bebelușul este înmânat mamei care îl pune la sân pentru a vedea cum începe suptul în mod magic? Am crezut în această imagine ca și cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume. Dar nu este. Chiar și cu consultantul de alăptare lângă mine, mângâind obrajii fiicei mele și arătându-mi alte tehnici pentru alăptare, copilul meu nu a vrut sub niciun chip să se atașeze la sân. Abia după o oră, la prima consultație, părea să se fi atașat, așa că am răsuflat ușurată. Mi-am petrecut următoarele trei zile încercând să recreez acest moment, asigurându-mă că urmez atât sfatul medicului meu, cât și pe cel al consultantului, de a evita biberonul, deoarece fiica mea trebuia să învețe să se atașeze la sân, o sarcină deloc ușoară având în vedere mameloanele mele inversate și faptul că bebelușa mea era destul de micuță.

Timp de trei zile a țipat. Cum necum, am încercat totul pentru a o potoli. În retrospectivă, nu știu de ce nu am sunat la medic înainte de vizită programată. Cred că am presupus că asta era viața mea acum, că e ceva perfect normal și că toți bebelușii țipă așa. Dar m-am înșelat.

La controlul de trei zile, eram atât de privată de somn încât mi-a fost greu să mă concentrez pe cuvintele medicului în timp ce îmi explica faptul că trebuia să „merg imediat la spital”, cu o voce calmă și fermă care sublinia cât de rău era pentru fiica mea a cărei temperatura corporală creștea rapid. Practic, ea murea de sete și de foame. Acea „prindere” care a avut loc în momentul în care am cerut ajutorul consultantului în alăptare, se pare că nu se făcuse deloc, iar laptele meu era, practic, blocat în mine. Nu ajunsese niciun strop la ea.

Fiica mea nu a mâncat deloc de când s-a născut!

Înainte de a pleca spre spital, medicul pediatru i-a dat un biberon cu lapte praf, pe care fiica mea l-a terminat în câteva clipe. „Dar am crezut că nu trebuie să folosesc biberonul”, am început eu. „Am depășit de mult asta”, mi-a spus doctorul. „Chiar dacă acum mănâncă, temperatura ei corporală va fluctua, așa că mergeți la spital”, m-a îndemnat el.

Fiica mea a fost imediat internată la Terapie Intensivă la secția de Neonatologie, casa noastră pentru următoarele câteva zile. Mi-au dat o pompă masivă care mi-a oferit singura ușurare pe care am simțit-o de când am născut. Presiunea pe care o resimțeam la nivelul sânilor era atât de mare, încât atunci când am început să mă mulg, am răsuflat ușurată din toți rărunchii. În timp ce fiica mea dormea în incubator, am pompat în timp ce nenumărate aparate bipăiau, vâjâiau și, în general, nu-mi spuneau nimic despre starea ei.

„Probabil că te simți că și cum ai avea un cu totul alt copil acum”, a afirmat medicul care era de gardă, într-una dintre vizitele sale, făcând semn cu capul spre fiica mea care se odihnea în incubator. „Le place chestia asta”, a adăugat el. „Este ca și cum ar fi înapoi în burtica mamei, în siguranță”, a mai spus.

Am avut, într-adevăr, senzația că am un alt copil. Unul viu, liniștit, care nu mai țipa. Cuprinsă de confuzie și vinovăție, purtam și greutatea îngrozitoare de a fi fost aproape să o omor din cauza sânilor mei inutili și din principa încăpățânării mele de a nu o hrăni cu biberonul sau cu lapte praf. Practic, mă considerăm un monstru. Unul epuizat și privat de somn.

În următoarele câteva luni, am pompat exclusiv și mi-am hrănit bebelușul doar cu biberonul. Mă trezeam la fiecare trei ore pentru a mă mulge. Făceam asta chiar și la muncă, în baie, și puneam pungile cu lapte praf în congelatorul firmei.

Această experiență m-a făcut să-mi dau seama că acele imagini cu mămici care strălucesc de bucurie când își alăptează bebelușii, nu corespund de fiecare dată cu realitatea. Pentru mine, pompa de san devenise aliatul meu de nădejde. Chiar dacă mă simțeam ca o mamă-android, eram fericită că fiica mea, în sfârșit, mănâncă, este sănătoasă și plină de viață!

• Sursă: yourtango.com