Am devenit mamă la 18 ani și nimeni nu m-a crezut când am spus că-mi voi termina studiile. Le-am demonstrat că s-au înșelat

A rămas însărcinată la 18 ani

Fabiola Mejia s-a confesat „Insider” și a povestit că nu a avut o copilărie ușoară acasă. A vorbit despre cât de autoritar era tatăl ei, de origine mexicană, și, de aceea, se străduia permanent să nu-l supere. De asemenea, a adus în prim-plan și reacția tatălui din momentul în care și-a anunțat familia că aștepta un copil, la vârsta de 18 ani:

„Pot spune că relația cu tatăl meu a fost dintotdeauna sensibilă. Făcând parte dintr-o familie mexicană tradițională, în care figura paternă reprezenta autoritatea, cuvântul bărbatului fiind mai presus de orice, știam care era poziția mea. Când eram mică, aveam mereu impresia că pășeam pe coji de ouă, încercând să nu-mi expun punctul de vedere și să fac tot ceea mi se spunea, ajutând-o pe mama în gospodărie și având grijă de frații mei mai mici.

Tatăl meu a fost mereu mândru, o figură plină de autoritate, a cărui voce te făcea să tremuri atât în momentele în care era furios, cât și când era binedispus. Când eram adolescentă și am înțeles mai bine care erau rolurile în familie, deși îl mai vorbeam uneori pe tata pe la spate, mă străduiam să nu întrec măsura și aveam grijă să-l las să câștige toate „bătăliile”.

Când am aflat că eram însărcinată la 18 ani și mă pregăteam să intru în ultimul an de liceu, mi-a dat seama că viața mea o luase razna și speram că părinții mei erau „plasa de siguranță” de care aveam nevoie. Pentru mine nu a fost un șoc să văd furia tatălui meu, având în vedere considerentele de ordin religios și faptul că nu eram măritată. Și mama mea a fost șocată și i-a permis tatălui meu să țipe la mine și să-mi vorbească despre rușinea și dezamăgirea pe care i le provocasem.”

Tatăl ei a anunțat-o că nu o va sprijini

Continuându-și confesiunea pentru sursa citată, Fabiola a dezvăluit ce i-a spus tatăl ei după ce își anunțase familia că era însărcinată. Cu toate acestea, a ales să devină mamă la 18 ani:

„Vorbele pe care le-am auzit atunci mi-au amplificat și mai mult sentimentul că eșuasem. Într-adevăr, eram foarte tânără și nu eram pregătită să devin mamă, însă chiar făcusem ceva atât de grav? Când tatăl meu se mai calmase, mi-a spus vorbe care m-au înspăimântat: mi-a zis că trebuia să renunț la școală ca să-mi cresc copilul sau să plec de acasă și să fiu pe cont propriu. „Nu le poți face pe amândouă. Nu poți să crești un copil și să-ți termini și școala; pur și simplu nu poți!”

Durerea pe care am simțit-o atunci era insuportabilă. Cum se putea îndoi astfel de fiica lui? Nu familia este cea care ar trebui să te susțină în cele mai dificile momente? Nu știam ce să cred. Pe de o parte, o parte din mine voia ca tatăl meu să aibă dreptate, că ar fi trebuit să renunț însă, pe de altă parte, altă voce îmi striga în ureche: „Pot să fac asta și o să vă demonstrez de ce sunt în stare!”

În următorii ani, de fiecare dată când tatăl meu îmi amintea că nu puteam să fiu decât mamă, mă ambiționam să învăț și mai mult și, în același timp, făceam tot ce puteam pentru a avea grijă de fiica mea. În final, furia mea s-a transformat în ambiție.”

I-a dovedit tatălui ei de ce este capabilă

În ultima parte a confesiunii sale, cea care a devenit mamă la 18 ani a adus în prim-plan ceea ce a reușit să facă pe parcurs. De asemenea, nu a uitat să precizeze că îi este recunoscătoare tatălui ei întrucât tocmai atitudinea lui a fost cea care a motivat-o să meargă mai departe și să reușească să-și împlinească aspirațiile. Pentru aceeași sursă, Fabiola a venit și cu aceste mențiuni:  

„Până când am terminat facultatea, relația cu tatăl meu s-a schimbat. Faptul că a devenit bunic l-a ajutat să se schimbe. Văzându-l jucându-se și glumind cu fiica mea mi-a dovedit că avea și o latură sensibilă, de care nu știusem până atunci. Chiar dacă ne contraziceam tot timpul, ajunsese să nu mai avem doar discuții dure, ci și conversații mărunte, care mi-au arătat că începuse să țină seama și de opiniile mele.

Acum, după 10 ani, uitându-mă în urmă la perioada în care tatăl meu se îndoia de abilitățile mele de a fi și altceva în afară de mamă, în loc să fiu furioasă, pot spune că îi sunt recunoscătoare. Deși nu m-a forțat să-i dovedesc faptul că se înșela, așa am reușit să urmez un alt drum. În plus, în ciuda faptului că era crud uneori, a rămas totuși „plasa de siguranță” pentru mine și pentru frații mei. 

Nu îmi place să vorbesc despre „o dragoste dură”, însă, până la urmă, mi-am dat seama că așa știa tatăl meu să iubească. Cred că, dacă ar fi crezut de la bun început că voi fi pe cont propriu, nu ar fi fost martor la reușitele mele, să termin facultatea cu distincții deosebite, să călătoresc și să câștig o bursă în jurul vârstei de 20 de ani, toate acestea în timp ce sunt mamă. Vreau să cred că în toată această perioadă s-a bucurat pentru mine în liniște. Chiar dacă nu a făcut-o, îndoiala lui a fost ceea ce m-a determinat să trec peste toate nesiguranțele.

După ani marcați de dezacorduri, în sfârșit am reușit să ne conectăm prin ceea ce unește, adică prin dragostea pentru cărți, pentru muzică și, desigur, pentru copiii mei. Deși mă apropii de vârsta de 30 de ani și sunt foarte independentă, tot am momente în care caut și sprijinul tatălui meu. Sunt recunoscătoare pentru lecțiile pe care le-am învățat de la el, despre ce înseamnă să fii perseverent și să întorci lucrurile în favoarea ta. Toate acestea sunt lecții pe care mă voi strădui să le transmit și fiicelor mele, mai puțin „dragostea dură”.

7 lecții de viață pe care le-am învățat de la tatăl meu