Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Soacra mea ne-a oferit cadou de casă nouă poze înrămate cu soțul meu și fosta lui iubită

Contributor ANONIM

Cine are noroc de soacră faină să țină bine de ea. Eu, din păcate, nu am. De când am cunoscut-o, acum mai bine de 4 ani, nu m-a acceptat și tot timpul îmi dă de înțeles că nu sunt potrivită pentru fiul ei. 

Acum 6 ani mi-am cunoscut soțul. A venit să se tundă la salonul unde lucram pe vremea aceea. Și timp de 1 an de zile, lună de lună, își făcea programare numai la mine. M-a scos prima oară în oraș de 8 martie, a fost un motiv, zicea el, să îmi mulțumească pentru tunsorile impecabile. Știam că era într-o relație așa că l-am refuzat. Mi-a spus că s-au despărțit. Așa că am ieșit împreună și 6 luni mai târziu se muta la mine. Stăteam cu chirie într-o garsonieră. El era medic rezident, eu o biată coafeză. El se mutase înapoi cu părinții după ce se despărțise de fosta lui, medic rezident și ea. Am decis să rămânem în garsoniera mea până ce punem bani deoparte să ne luăm o casă. Pentru că am știut amândoi că suntem făcuți unul pentru celălalt. Și am tot stat în garsonieră până acum câteva luni. Între timp ne-am și căsătorit, el a devenit medic primar și am reușit prin economii severe să strângem bani să ne luăm o casă pe lângă București într-un cartier rezidențial. Casa este mare și la parterul ei am decis să îmi deschid eu un mic salon de înfumusețare. După lungi reparații, modificări, decorări, acum 3 luni am reușit să ne mutăm, în sfârșit. 

Cam asta este povestea noastră pe scurt. Ne iubim mult și ne înțelegem minunat. Însă, de-a lungul acestei povești a existat mereu ghimpele din coastă, clișeul numit ”soacră”. Nu m-a acceptat niciodată, a considerat mereu că sunt sub nivelul fiului ei, medicul cardiolog și că fosta lui iubită era perfectă pentru el. Soacra mea este vânzătoare la magazinul de cartier din Militari, unde stă acum. Socrul meu e șofer de RATB. Prin urmare, am înțeles mereu și am acceptat de ce ea consideră că nu sunt de nasul ei. Pentru că este extrem de mândră de băitaul ei și este greu probabil pentru ea să răspundă la întrebarea cunoștințelor ei, după ce se laudă că băiatul e medic: ”dar nora ta ce lucrează?”. I-ar fi plăcut probabil să spună că este și ea tot medic. E greu să spună că nora ei este coafeză (deși am terminat Managementul, însă asta mi-a plăcut să fac, am simțit că e chemarea mea). Îmi amintesc și acum când am cunoscut-o, cât de prietenoasă a fost cu mine până m-a întrebat ce job am. Din acel moment am simțit aversiunea ei față de mine. Soțul meu s-a certat de multe ori cu ea pe tema asta. Eu i-am spus să nu o mai bage în seamă, că nu mă deranjează și nu are rost să strice relațiile cu ea din cauza asta. Așa că subiectul a fost închis și, deși atunci când ne vedeam, avea mereu câte o replică dedicată care să mă înțepe, și eu și soțul meu ignoram. 

Până când i-am invitat la petrecerea de casă nouă.

Din cauza pandemiei am decis să invităm numai pe părinți, ai lui și ai mei și pe sora mea. Asta pentru că nu ne mai văzusem în ipostaza asa de la nuntă, dar mai ales pentru că nu știau de salonul meu. Și mai aveam o veste mare să le dăm, faptul că sunt însărcinată. Am zis că este mai bine să fim numai noi, familia, și că va fi un moment frumos și abia așteptam să vadă casa, salonul și să se bucure alături de noi de veștile minunate din viața noastră. Pregătisem momentul în detaliu. Mai întâi le arătam casa, care avea intrare separată de salon. Apoi salonul, iar în salon, pusesem pe un perete mare, cat peretele, o ecografie cu fetița noastră reinterpretată abstract de un pictor.

pictura abstracta cu ecografie

Pentru că salonul îi poartă numele. Zis și făcut, au venit, le-am arătat casa, am ajuns în salon. Au admirat pictura, le-am explicat ce reprezintă, ai mei au sărit în sus de bucurie. Socrul meu a început să plângă. Ea, însă, personajul principal al acestei povești, care nu spusese nimic de la ”bună ziua” de când a intrat pe ușă, a deschis punga de cadouri pe care o tot ținea cu ea și nu a vrut să o lase din mână deloc și a exclamat: ”ce bine că este cu albastru, că ați putea să puneți pe celălalt perete fotografiile de vi le-am adus eu. Au rame albastre și gri. Se potrivesc perfect!”. Și mi-a dat punga cu un zâmbet malițios pe față. Eu am căzut în capcană și chiar am crezut că face un gest frumos. Însă, nu, nici pe departe. Ramele erau într-adevăr superbe, pozele erau câteva cu noi doi și câteva cu noi când eram mici și cu etapele din viața noastră. Printre ele, 3 poze cu soțul meu și fosta lui iubită: de la majoratul lui, de la absolvirea facultății și de la prima lui operație. Am uitat să precizez că ei au fost colegi și că și acum lucrează în același spital. Eu una am început să râd, mi s-a părut atât de ”deșteaptă” abordarea ei, că nu am putut sfida comicul situației. În schimb soțului meu i-a căzut fața. Și s-a enervat. I-a ținut un întreg discurs cu privire la respectul față de noi și a amenințat-o chiar că nu își va vedea nepoata dacă se încăpățânează sau mai continue cu atitudinea asta. Nu are rost să dau detalii. 

rama foto cu un cuplu

Cert este că soacrele nu sunt un clișeu, ci o realitate. Pentru că sunt acele mame care consideră că nimeni nu este îndeajuns de bun pentru copilul lor. Fie ca au fată sau băiat. Acum ne amuzăm pe situație. Și soțul meu mai râde uneori de ingeniozitatea mamei lui. Și așteptăm să vedem dacă s-a potolit sau va continua pe același drum. Am decis că nu o vom pedepsi pentru asta, chiar dacă va continua. Este inofensivă și pe mine nu m-a deranjat niciodată atât de tare, iar acum nici atât când așteptăm să vină pe lume fetița noastră. Nu vreau să îmi bat capul cu problemele ei, că ale ei sunt. Fetița mea are nevoie de bunici, chiar și de această bunică. Pentru că sunt convinsă că atitudinea de soacră tipică va dispărea cu timpul și că iubirea pentru nepoata ei o va schimba. Pentru că este un om bun până la urma urmei, altfel nu creștea un băiat atât de minunat. 

Citește și:

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

3.8 (15)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2022 Qbebe