Fiica mea aproape că a murit în tabără. Iată ce ar fi trebuit să îi spun înainte să plece acolo

A aflat că fiica ei, aflată în tabără, se simțea rău

Stephanie Karp este mama a două fete și a doi băieți și a stat de vorbă cu „Huff Post” pentru a relata prin ce a trecut la un moment dat cu una dintre fiicele sale. Totul a început când aceasta se afla într-o tabără de vară alături de sora ei:

„Asistenta medicală din tabără nu părea îngrijorată zilele trecute, când mi-a dat telefon și mi-a zis că fiica mea, Eden, mâncase foarte puțin. Eram în vacanță cu soțul meu, Gary și cu fiul nostru, Major și le-am vizitat pe fiicele noastre, Eden (10 ani) și Ema (13 ani), aflate în tabără, cam cu o săptămână mai devreme de Ziua Vizitei (o zi în care părinții își pot vizita copiii în tabără). Fetele erau acolo de o lună și data trecută când le vizitasem arătau bine, păreau că se adaptaseră. Se distrau făcând ski pe apă cu prietenii lor și credeam că trăiau o vară de poveste. De aceea, când asistenta medicală mi-a spus despre Eden că nu mânca bine pentru că suferea din cauza „dorului de casă”, am avut îndoieli.

A doua zi, după ce ne-a anunțat că Eden juca tenis, ne-am pregătit să plecăm spre casă și să ne încheiem vacanța. Dar după câteva ore am primit un telefon de la un medic din tabără. Eden era la infirmerie. Regulile taberei prevedeau un singur telefon stabilit cu copiii, cu excepția situațiilor urgente. Am presimțit că tocmai despre așa ceva era vorba. 

„Nu mă simt bine”, mormăia Eden. Vocea ei era stinsă, nu prea înțelegeai ce spunea. „Nu-i așa că mai devreme juca tenis?” Puțin mai târziu, câteva fotografii o înfățișau pe teren, foarte fragilă, stând cu capul pe genunchi. 

Am început să mă întreb ce se întâmpla cu ea. Oare să fi fost vreo boală luată din apa lacului? Vreun parazit? Când am ajuns în tabără câteva ore mai târziu, stăteam în mașină alături de fiul meu somnoros, în timp ce soțul meu se dusese să vadă ce era cu Eden. Ne gândeam că vom găsi un hotel în zonă. Fetița noastră se va simți mai bine aflând că am venit la ea.”

Fetița a ajuns la spital

„Când Gary a venit de la infirmerie ținând-o în brațe pe fiica noastră, pur și simplu nu am recunoscut-o. Avea respirația grea, era palidă și slăbită. Îmi tremuram mâinile. Nu reușeam să strâng cureaua de la scaunul din mașină. „Trebuie să ajungem la spital, Gary”. Când ieșisem în autostradă, Eden a vomat. Pentru o clipă, am crezut că era bine. Mă gândeam că datorită vărsăturilor a reușit să elimine ceva care îi făcea rău. Dar când am văzut că stătea nemișcată, cu ochii închiși, mi-am pus GPS-ul ca să găsim cel mai apropiat spital. 

„Nu știm ce s-a întâmplat”, am spus. O echipă de medici venise la noi. Venele lui Eden erau greu de găsit și a durat ceva timp până când i-au pus o perfuzie. După aceea dispăruse parcă printre perne. Când o născusem, în urmă cu zece ani, toată lumea se mira de greutatea, de aprox. 4,5 kg. Avea pielea roz și alunecoasă și cadrele medicale au luat-o repede de lângă mine. Am auzit vorbindu-se despre nivelul glicemiei, despre diabet gestațional. Dar nici eu, nici soțul meu, nu aveam probleme de sănătate. Eram prea epuizată pentru a-mi da seama că mi-am putut ține bebelușul în brațe după mai multe ore.”

A fost diagnosticată cu o complicație a diabetului de tip 1

Medicii de la spital i-au anunțat pe părinți că Eden avea diabet de tip 1 și o complicație a acestuia, cetoacidoză diabetică. Tot pentru sursa citată anterior, mama ei a dezvăluit că fetița era în stare gravă:

„Fiica voastră are diabet de tip 1”, a spus medicul. „Are glicemie 500”. Aceste cuvinte nu aveau însă niciun sens pentru mine. „Are cetoacidoză diabetică”, a adăugat apoi, explicând că starea ei era critică. „Spitalul nostru nu este pregătit pentru asemenea situații.” Sirenele ambulanței care ne duceau către un spital de copii aflat la câteva ore distanță sunau puternic. Eu stăteam cu Eden în spate. Nu m-am desprins de ea. Deja i se administrase insulină, dar ea tot nu reacționa.

Când am ajuns la spital, la terapie intensivă, medicii ne-au spus că rinichii ei cedaseră și că organismul ei era acid. Era și deshidratată, în proporție de 15%. Slăbise aproape 6 kg. Viața ei era în pericol. Ceea ce trebuia să o învățăm era să-și echilibreze potasiul, sodiul, clorul și să utilizeze insulina. Sub amenințarea faptului că putea avea leziuni cerebrale, am așteptat cinci zile pentru a afla dacă exista lichid la nivelul creierului ei, dacă urma să intre în comă. Abia puteam să dorm stând pe un scaun, în timp ce mă trezea plânsul ei. După aceea am aflat că diagnosticul de atunci nu avea nicio legătură cu faptul că avusese o greutate mare la naștere- de fapt era vorba despre o afecțiune autoimună.”

Părinții ei și-au reproșat faptul că nu și-au dat seama mai devreme că avea probleme de sănătate

Stând de vorbă cu „Huff Post”, mama a precizat că au fost semne care indicau faptul că Eden nu se simțea bine cât a stat în tabără, dar că nimeni nu le-a spus ce se întâmpla:

„Când ne-am trimis copiii în tabără, le-am zis să-i trateze pe adulții de acolo ca pe părinții lor. Ca pe cei care le înlocuiau părinții. Dar noi, părinții ei adevărați, nu i-am fi ignorat îngrijorările și nici semnele care arătau că nu se simțea bine. Timp de o săptămână, Eden a simțit că avea nevoie de ajutor. Practic, băuturile care i se dădeau la infirmerie nu au ajutat-o cu nimic, ci dimpotrivă, i-au crescut glicemia.

Protocolul taberei prevedea că nu puteam fi chemați decât în cazul în care Eden se simțea suficient de rău încât să stea peste noapte la infirmerie. Chiar și așa, nu ne-a fost adusă la cunoștință gravitatea simptomelor ei. Mai mult decât atât, s-a insistat asupra ideii că anumite stări sunt doar încercări de căutare a atenției și că nu necesitau un consult medical. 

Diabetul de tip 1 se confundă ușor cu alte boli. Pentru ca fiica noastră să fie diagnosticată era nevoie doar de un test de urină și de o analiză simplă de sânge. Dacă în protocolul din tabără ar fi existat posibilitatea să i se facă asemenea teste, cetoacidoza diabetică și alte complicații ar fi putut fi evitate. Oare în ce situație ar fi trebuit să se ajungă pentru ca un medic să-și dea seama că Eden avea nevoie urgentă de îngrijiri medicale? Niciodată nu vom afla. Instinctul meu a fost ceea ce a salvat-o.”

Iată ce ar fi trebui să îi spun înainte de a o lăsa în tabără

Trecând prin clipe dificile cu Eden, care era să moară în tabără, părinții ei au încercat să atragă atenția asupra a ceea ce este important pentru a se evita o asemenea situație. Iată cu ce sfaturi au venit, potrivit sursei citate:

„În următoarele luni, eu și soțul meu am început să insistăm asupra faptului că micuții noștri trebuie să învețe să-și aducă în prim-plan siguranța, sănătatea și să bazeze unul pe celălalt. Știm prea bine care sunt pericolele pe care le pot aduce prea multă politețe și respectarea strictă a regulilor. De acum înainte, niciun adult nu va mai submina trările, stările copiilor mei. Eu spun așa: „Renunțați la prea multe bune maniere. Fiți fermi. Aveți încredere în instinctul vostru. Vorbiți cu toată lumea, până când ajungeți la cine trebuie. Dacă este nevoie, luați telefonul din biroul altcuiva.”

Au explicat ce au învățat de când fiica lor a fost diagnosticată cu diabet

Pentru aceeași sursă, mama a vorbit despre ce a învățat fiica ei după ce a fost diagnosticată cu diabet și cum reușește să se implice activ în susținerea persoanelor care suferă de această boală:

„A fost o adevărată provocare, în acel an, să învățăm să trăim cu diabetul de tip 1. Dar în vara următoare, Eden a fost gata să continue ceea ce a fost nevoită să întrerupă. Am găsit o tabără nouă, în care un cabinet medical funcționa non-stop. Mulți au fost șocați că ne-am mai trimis în tabără, timp de o lună, fiica dependentă de insulină. Practic, ea și-a reluat activitățile din vara anterioară, a continuat să facă ski pe apă, dar alături de alte prietene. A învățat să se bazeze pe o echipă de asistente medicale care ascultau și care observau lucrurile cu atenție. A făcut acest lucru pentru încă patru ani, iar acea tabără a devenit ulterior a doua ei casă.

Acum, Eden este total diferită de fetița aceea care abia vorbea pe când se afla în brațele soțului meu, este la liceu și este unul dintre ambasadorii „JDRF Youth”, atrăgând atenția asupra problemelor copiilor și adolescenților cu diabet de tip 1. Ea spune că nu ar schimba nimic legat de diagnosticul și de experiențele ei. Tăria și curajul au ajutat-o să devină unul dintre cei mai puternici activiști pe care îi cunosc.”