Ce înseamnă să fii mamă
Fiul meu doarme bine. A venit pe lume cu o greutate mare, de 4.33 kg și după numai o lună a început să doarmă mai mult, lăsându-mă pe mine și pe soțul meu să ne odihnim câte 4 sau chiar 5 ore legate.
Până la vârsta de 3 sau 4 luni, a reușit să doarmă netulburat 10 ore deodată, atâta timp cât îmi aminteam să îl hrăneasc prin somn la câteva ore după ce adormea inițial.
Când a împlinit 13 luni l-am mutat în pătuțul lui, în camera lui. A fost ciudat la început să nu îi putem auzi sunetele de pe timpul nopții, ușoarele fornăieli și mormăieli care au ajuns zgomotul de fundal în care adormeam în fiecare noaptea, dar și acesta a fost un lucru bun. Am ajuns să pot savura o discuție înainte de culcare cu soțul meu și să mă pot pregăti în propria-mi cameră în loc să îmi strâng hainele și să mă strecor în holul de la baie.
Fiul meu are acum aproape 2 ani și și-a format o rutină de somn. Adoră ora de baie, poveștile și pijamalele sale speciale. Într-o noapte obișnuită el conduce rutina, oferindu-mi instrucțiuni pentru pașii de făcut, împingându-ne spre dormitor imediat ce se simte obosit.
În pofida unui temperament de obicei bun când vine vorba de dormit, are din când în când câte o noapte sau o săptămână mai proastă. Această săptămâna a fost așa. A fost bucuros în fiecare seară când am început rutina de culcare, însă imediat cum îl așez în pătuț, se opune. Se împinge înapoi, se agață de gâtul meu și să țipe, tare și hotărât “nu pătuț, nu pat”.
În prima noapte am presupus că este o problem cu patul lui, așa că i-am scos salteaua, i-am refăcut patul cu cele mai moi cearșafuri și i-am așezat bufnița preferată de pluș pe colțul de sus al patului. Totuși, când am încercat să îl așez nu am avut parte decât decât de un strigăt disperat “Nu, mama. Nu pătuț, nu pat“.
Am încercat să îl întind pe pat, sperând că nu va rezista, însă s-a agățat de gulerul meu și și-a răsucit degetele în părul meu. L-am dat jos de pe mine, l-am așezat jos și am încercat să ies din cameră. A început să plângă, disperat și trist, având nevoie de mine, așa că am mers înapoi, m-am așezat pe podea și i-am ținut mâna printre barele pătuțului.
Nu l-am lăsat să plângă. Am crezut că aș putea încerca asta la început, dar prima data când plânsetul lui mi-a ajung la urechi, un plânset de tristețe, pe care am știut că am puterea să îl opresc, m-am întors și l-am ridicat. Vor urma atât de multe lucruri pe care nu le voi putea rezolva cu o îmbrățișare, așa că am simțit că trebuie să profit cât mai pot.
Mutarea în propria lui cameră a fost înfricoșătoare pentru bebelușul meu, așa că am stat cu el, în fiecare noapte, timp de o lună întreagă până s-a obișnuit.
Am început stând în pătuț cu el, ținându-l aproape și transmițându-i că este în siguranță. Săptămâna următoare am stat lângă pătuțul lui, ținându-l de mână. În săptămâna de după, am stat în mijlocul podelei, la distanță egală de pătuț și de ușp. În ultima săptămână am stat în dreptul ușii, șoptindu-i vorbe de alint cât timp învăța să adoarmă singur.
În fiecare noapte am ajuns să petrec cel puțin 40 de minute așteptând alături de el și, deși nu pare mult, atunci când nu ai decât câteva ore rămase între ora lui de somn și propria ta oră de somn pentru a te pregăti de ziua următoare, a aranja pachetele de mâncare, a termina treaba din casă, să stai nemișcată când ai atât de multe pe cap poate părea dureros.
Am fost mândră de mine când l-am așezat pe pat, la o lună după ce am început procesul acesta și l-am sărutat pe obraji, cântându-i cântecul de culcare și ieșind apoi din cameră. Nu m-a strigat și nu s-a agitat și a reușit să adoarmă singur.
Timpul și efortul pe care le-am investit în crearea unei rutine dulci, fără lacrimi face ca totul să fie și mai dificil când fiul meu are parte de o săptămână cu odihnă proastă. Mă întreb dacă am greșit ceva sau poate ar fi trebuit să îl las să plângă. Mă întreb dacă este bolnav sau dacă are coșmaruri sau dacă i s-a întâmplat ceva la grădiniță.
În fiecare noapte din ultimele 12 zile s-a luptat cu somnul și a plâns ca să îl țin de mână, să bea apă sau să îi mai cânt ceva. L-am legănat și l-am învelit și i-am ținut mâna și i-am cântat, dar în clipa în care am încercat să ies din cameră, chiar dacă era nemișcat de 15 minute, se trezește și plânge.
Așa că noapte după noapte am ajuns să stau pe întuneric, în liniște și nemișcare, așteptând 45 minute, 60 minute, 90 minue. Mă folosesc de timp pentru a crea liste de cumpărături mentale sau pentru a găsi cadourile perecte pentru Crăciun. Dacă mă simt deosebit de frustrată, încerc să reflectez asupra frumuseții fiului meu, asupra formei obrajilor săi, a nasului, mirosul părului și să îmi amintesc că va trece și această etapă, iar într-o zi mă voi uita în urmă și mă voi întreba unde a dispărut băiețelul meu.
Iar asta înseamnă parenting – faci tot ce poți, dar uneori ajungi să stai pe întuneric, așteptând, încercând cât de tare poți să îți amintești cum vor trece aceste momente.
Poate întunericul tău este o ședință de la grădiniță în care auzi de la educatoare că cel mic a mușcat din nou un coleg sau cabinetul medicului unde i se pune diagnosticul de a treia infecție din acel an. Scuturi capul frustrate și te întrebi ce altceva ai fi putut face, te întrebi de ce nimic nu funcționează.
Pentru mine, în acest moment, întunericul meu este literal. Pe măsură ce fiul meu crește, totuși, deoarece lumea lui se mărește și problemele sale depășesc pătuțul lui, întunericul meu devine mai întunercat și așteptarea mea mai lungă. Sper ca atunci când vor veni aceste schimbări să îmi pot păstra încrederea, răbdare și abilitatea de a sta liniștită în întuneric.
Citește și: 6 lucruri pe care tații nu le vor întelege niciodată despre ce înseamnă să fii mamă
Adaptare după un articol www.mother.ly
Share
Pin
