Oglinda are această mare calitate: reflectă fix ceea ce este în fața ei. Bineînțeles că am putea argumenta că mai contează și unghiul, și lumina, dar pe cine am păcăli? O oglindă rămâne o oglindă și rostul ei este să te ajute să te vezi așa cum ești.
Așa este și cu copilul nostru. Dacă ne-am uita din când în când extrem de atent la el/ea, dacă i-am urmări reacțiile și felul în care se poartă în anumite situații, ne-am vedea pe noi, ca părinți, cu bune și cu rele. Probabil că, la început, am avea tendința să vedem mai degrabă lucrurile nasoale. E o realitate, chiar dacă n-ar trebui să fie așa. Ați remarcat cum oamenii, în general și părinții, în particular, puși în situația de a vorbi despre ei înșiși, încep prin a vorbi despre defecte sau lucruri pe care nu le fac bine?
Da, probabil că uitându-ne atenți la copil, am vedea toate lucrurile care ne enervează la noi, lucruri pe care, poate, le-am moștenit de la părinții noștri, ceea ce ar face ca nervii noștri să atingă cote paroxistice, căci cred că mai toți părinții și-au jurat să nu repete greșelile făcute de ai lor.
Am vedea multe din fricile și anxietățile noastre, poate din nereușite și greșeli pe care încercăm să le reparăm prin copii (da, știu, mare greșeală, dar cine n-a făcut-o niciodată să arunce primul cu piatra). Am auzi toate expresiile pe care credem că le folosim rar, dar de fapt le folosim mult prea des. Am auzi judecăți și etichetări pe care le facem și de care, foarte probabil, nici nu suntem conștienți.
Da, ar fi greu. Copilul nostru, văzut ca și oglindă a noastră, ar putea să nu ne pară un personaj prea simpatic.
Dar, dacă de fapt am avea pentru această oglindă și pentru ceea ce ne arată ea un pic de înțelegere și empatie, s-ar putea să avem o mare surpriză. Spuneam la început că oglinda arată exact ceea ce este în fața ei. Și, cu siguranță, copilul nostru ar reflecta și toate lucrurile frumoase care ne reprezintă. Nu știu, bunătatea, dorința de a ajuta pe altul, râsul, glumele, tandrețea, dorința de muncă sau bucuria timpului liber. Orice și toate lucrurile bune care ne caracterizează pe fiecare dintre noi cred că ar putea fi văzute dacă noi sau altcineva s-ar uita la copilul nostru.
De la felul în care se îmbracă, la cel în care salută sau nu vecinii, la bucuria unui rahat care îi iese și tot așa, noi suntem responsabili de comportamentul lor, fie că ne place sau nu. Și noi îi influențăm mult mai mult decât ne-am dori sau poate ar fi normal, indiferent că ne place sau nu.
Ca orice oglindă în care azi îți place ce vezi și mâine nu, la fel și copilul nostru nu e perfect, pentru că nici noi nu suntem perfecți. Dar asta aproape că nici nu contează. Căci atunci când nu-ți place ce vezi când te uiți în oglindă și te apuci de treabă ca data vitoare să-ți placă, fix la fel e și cu copiii: cu toții facem greșeli când vine vorba de ei. Mari. Și multe. Dar avem șansa extraordinară de a le putea corecta. De a recunoaște unde și când am greșit și a face lucrurile mai bine. Măcar un pic mai bine. Astfel încât și ei, și noi să evoluăm spre un Eu mai bun.
Sigur, există și varianta în care nu-ți place ce vezi într-o oglindă, dar nici nu faci nimic. Sau nu te mai uiți ca să nu mai vezi. E, asta nu mi se pare o opțiune ok. Deloc.
Urmareste-ne pe Google News
