Sunt zile în care îmi lipsește femeia care eram înainte să devin mamă. Tu simți asta?
Uneori, îmi privesc copilul și simt că inima mea nu a fost niciodată mai plină. Îl iubesc cu o forță pe care nu am știut că o pot avea în mine. Și totuși, în aceeași inimă, uneori, apare un dor greu de spus cu voce tare: dorul de femeia care eram înainte să devin mamă.
Nu înseamnă că regret sau că aș schimba ceva, nici măcar că iubirea pentru copilul meu se diminuează. Înseamnă doar că, odată cu maternitatea, am câștigat o lume întreagă, dar am pierdut, pentru o vreme, bucăți din mine. Iar despre pierderea aceasta se vorbește prea puțin, poate pentru că nouă, mamelor, ne este teamă să nu părem nerecunoscătoare sau egoiste.
Mi-e dor de libertatea aceea simplă, pe care nici nu știam că o am
Mi-e dor de diminețile în care mă trezeam și singura mea grijă era ce aveam eu de făcut în ziua aceea. Îmi lipsește să ies din casă fără să pregătesc scutece, haine de schimb, gustări, apă, șervețele, jucării și un plan de rezervă pentru orice, și chiar să închid ușa în urma mea fără să mă întreb dacă am uitat ceva esențial.
Înainte să devin mamă, libertatea era atât de firească încât nici nu o numeam libertate. Puteam să plec undeva pe loc, să accept o invitație fără calcule, să stau mai mult decât plănuisem, să mă răzgândesc, să întârzii, să mă pierd într-o plimbare. Acum, fiecare plecare are în spate o mică organizare de familie și, uneori, simt că spontaneitatea mea a rămas undeva într-o altă viață.
Confesiuni de mamă: uneori simt că mi-am pierdut toată libertatea
Și poate cel mai tare mi-e dor de senzația aceea că timpul îmi aparținea. Acum timpul meu este împărțit în somnuri, mese, plâns, joacă, baie, program, nevoi, griji. Îmi iubesc copilul și vreau să fiu acolo pentru el, dar sunt zile în care mi-aș dori să pot avea măcar o oră în care să nu fiu necesară nimănui.
Mi-e dor de mine când nu îmi era teamă de orice
Maternitatea mi-a adus o iubire uriașă, dar odată cu ea a venit și o frică pe care nu o cunoșteam. Înainte, puteam să fiu neatentă, visătoare, puțin haotică și chiar puteam să greșesc fără să simt că greșeala mea poate afecta o ființă atât de mică și dependentă de mine.
Acum, gândurile mele se opresc în locuri în care nu ajungeau niciodată înainte. Dacă respiră bine? Dacă îi este frig? Dacă se lovește? Dacă nu fac destul? Dacă fac prea mult? Dacă sunt o mamă bună? Sunt întrebări care vin uneori fără să le chem și care mă obosesc mai mult decât orice noapte nedormită.
Mi-e dor de femeia care putea să lase lucrurile să treacă mai ușor, care nu analiza fiecare decizie, fiecare reacție, fiecare lacrimă. Îmi amintesc că puteam să mă așez seara în pat fără să recapitulez ziua și fără să mă întreb dacă nu cumva am ridicat tonul prea mult, dacă nu am fost destul de blândă sau dacă ar fi putut face ceva mai bine.
Mi-e dor să fiu doar eu, fără vinovăție
Uneori îmi este dor să fiu femeie înainte să fiu mamă, să mă îmbrac frumos fără să mă gândesc dacă haina aceea este practică și, fără să spun nimănui, îmi este tare dor să stau în baie cât vreau. Nici nu mai știu de când nu am mai ascultat o melodie fără să fiu întreruptă și de când nu am mai vorbit prietenă fără să fiu atentă, în același timp, la copil, la mâncare, la ora de somn, la tot ce mai am de făcut.
Apoi vine vinovăția. Mă întreb cum pot să îmi fie dor de viața de dinainte, când am acum copilul pe care îl iubesc atât de mult. Cum pot să tânjesc după libertate, când cea mai mare bucurie a mea doarme în camera alăturată? Cum pot să simt lipsa vechii mele vieți fără să par că nu prețuiesc viața de acum?
Dar învăț, încet, că dorul acesta nu mă face o mamă rea, ci mă face om. Sunt doar o mamă care poate să-și iubească puiul cu toată ființa și, în același timp, să-i fie dor de liniștea pe care o avea înainte. Pot să fiu recunoscătoare și copleșită în aceeași zi, fericită și obosită în același timp. Practic, pot să-mi țin copilul în brațe și să mă simt, undeva în adâncul sufletului, că am nevoie de sprijin.
Încerc să o regăsesc pe femeia de dinainte, nu să o îngrop
Mult timp am crezut că, după ce devii mamă, trebuie să lași în urmă femeia care ai fost, să ascunzi acea personalitate într-o cutie, să-i mulțumești pentru tot și să mergi mai departe. Dar acum simt că nu vreau să o pierd. Nu vreau să devin doar un rol, oricât de frumos și important ar fi acest rol.
Femeia de dinainte încă există. Poate că este mai obosită, mai atentă, mai sensibilă, cu siguranță nu mai are aceeași libertate și nici același entuziasm. Dar este acolo, sub hainele comode, sub cearcăne, sub griji, sub lista nesfârșită de lucruri de făcut. Încă îi place să râdă, să viseze, să fie văzută, să fie ascultată, să fie dorită, să fie întrebată ce simte.
Încerc să-i fac loc, puțin câte puțin într-o plimbare pe care o fac de una singură, într-o conversație sinceră, într-o rochie pe care o port fără motiv sau într-o seară în care spun că am nevoie de pauză. Nu ca să fug de rolul de mamă, ci ca să mă întorc în el mai întreagă, mai fericită.
Poate că adevărul este că nu trebuie să aleg între femeia care am fost și mama care sunt acum. Poate că amândouă pot trăi în mine, chiar dacă uneori se caută cu greu una pe cealaltă. Femeia de dinainte îmi amintește cine eram, iar mama de acum îmi arată cât de mult pot iubi.
Așa că, atunci când mi se face dor de mine, încerc să nu mă mai judec. Încerc să îmi spun că este firesc, că maternitatea nu șterge trecutul, ci îl schimbă și că pot să-mi iubesc copilul până la capătul lumii și totuși să am nevoie, din când în când, să mă regăsesc pe mine. Iar dacă și tu simți asta, să știi că nu ești singură. Nu ești egoistă. Nu ești mai puțin mamă. Ești doar o femeie care învață să se iubească și în noua ei formă.
Surse foto: pexels.com, magnific.com, magnific.com
Urmareste-ne pe Google News
