O vizită la un spital care tratează copii cu arsuri mi-a vindecat depresia postnatală

Alina Nedelcu - Redactor Senior

Una dintre cele mai mari provocări prin care poate trece o mamă în primul an de viață al copilului este depresia postnatală. Aceasta conduce nu doar la stări de anxietate, la gânduri obsedante, potrivit cărora micuțului i s-ar putea întâmpla oricând ceva rău, ci și la sentimente de vinovăție. Prin toate acestea a trecut o mamă după nașterea fiului ei, dar un eveniment survenit când s-ar fi așteptat mai puțin a ajutat-o să depășească depresia și anxietatea. Parcurge cu atenție articolul de mai jos pentru a afla despre ce a fost vorba!

S-a confruntat cu depresia postnatală

O mamă a explicat, printr-o confesiune pentru „Thought Catalog” prin ce a trecut în primul an de viață al copilului ei din cauza depresiei postnatale. Ea a relatat care erau stările de atunci și cât de vinovată se simțea pentru că era convinsă de faptul că nu era o mamă suficient de bună:

Era rândul meu să mă trezesc pentru a sta cu fiul meu, dar în acea dimineață de duminică mă simțeam obosită, așa că am încălcat câteva dintre reguli. Încă îmi frecam ochii din cauza somnului, stăteam pe canapea și ne uitam la „Moana” în timp ce împărțeam un iaurt- care avea nici mai mult, nici mai puțin, de 15 g zahăr! Înfigeam lingurița către partea de jos a borcanului, în jurul jeleului de lămâie, considerând că nu era deloc în regulă ce faceam și că nu aveam deloc grijă de dieta mea dacă aș fi fost eu cea care consuma acea parte din iaurt. 

Dacă aș fi fost un părinte mai bun, probabil că ne-am fi jucat afară, că am fi făcut activități practice sau am fi citit cărți. Dar îmi plăcea să simt trupușorul lui cald cuibărindu-se în poala mea și să-i dau laoparte șuvițele poate prea lungi în timp ce eram încântați auzindu-l pe Rock cum cânta cu mândrie: „Sunteți bineveniți!”

De obicei, el se dădea jos din poala mea, mai ales când erau pauze prea lungi între numerele muzicale, iar eu mă aplecam după primul lucru găsit pentru a-i șterge mânuțele și fața- cearceaful de ieri, ce se afla încă pe jos.

Printre toate acestea- iaurt prea dulce, timp petrecut în fața ecranului și o casă dezordonată- eram copleșită de vina ce își făcea loc în mintea mea. Până la un punct, credeam că puteam fi mama perfectă. Aceasta se afla chiar sub nasul meu. Trebuia numai să fi strâns puțin din dinți, să mă fi forțat puțin, precum jucăria-camion de sub masă, aflată între linguri și bucățile de prăjitură pe care fiul meu le dăduse pe jos.

Alături de presiunea legată de perfecțiune, alta era legată de faptul că trebuia să mă bucur de fiecare moment. „Nu clipi”, îmi spuneau cei pe care îi întâlneam la cumpărături, la bancă, la evenimentele din familie. „Se va termina înainte să îți dai seama.” Și plecam mai departe, în timp ce mă uitam pe toate rafturile după biscuiți și după cereale Cheerios, în vreme ce fiul meu se ținea de toate părțile mai puțin igienice ale coșului de cumpărături și îmi zâmbea. I-aș fi zâmbit și eu, dar mă întrebam dacă procedam bine? Oare iubeam suficient toate acestea? Oare îl iubeam îndeajuns? Așa ar fi trebuit să mă simt?

Când Desi a împlinit 1 săptămână, am început să lăcrimez în fața soțului meu și să-i spun că timpul trece prea repede. „Aceasta este viața noastră de acum”, îmi spunea el pentru a încerca să mă liniștească. „Avem toată viața la dispoziție pentru a ne iubi fiul.” „Dar ziua de astăzi- spuneam eu, fiind copleșită de lacrimile ce îmi șiroiau pe față și care erau generate de hormoni- ziua de astăzi aproape că a trecut...”

Când Desi era foarte mic, mă gândeam adesea la moarte. Când treceam strada și vedeam- într-o fracțiune de secundă- cum cădea din brațele mele direct pe asfalt. În timp ce urcam scările, vedeam cum ne rostogoleam amândoi spre ele și cum eu cădeam peste corpul lui fragil. Aveam coșmaruri în care fiul meu era mereu să moară- fie era uitat într-o cadă, fie era pierdut într-o grămadă de pături, fie pentru că era uitat în mașină- toate acestea se întâmplau pentru că eu eram iresponsabilă și uitucă. 

mama-deprimata-stand-pe-canapea-si-uitandu-se-ingrijorata-la-bebelusul-ei-care-doarme-intr-un-scaun-scoica

Desu nu a avut niciodată un somn bun, se trezea des, dorea să fie ținut în brațe, să fie hrănit pentru a putea adormi iar. În mod inevitabil, mă trezeam la ore târzii tot ținându-l în brațe, simțindu-mă vinovată întrucât neglijasem unul dintre cele mai importante sfaturi ale medicilor pediatri- acela de a nu adormi cu copilul în brațe; nici măcar propriile mele brațe nu erau suficient de sigure pentru el. 

Dacă era să mă gândesc la viitor- să spunem, de exemplu, la perioada grădiniței- aveam grijă să spun o mică rugăciune pentru a fi suficient de norocoși să ajungem până acolo...

Această anxietate care mă presa era intercalată cu momente minunate când ne jucam prin iarbă, când îl alintam la orele de culcare, când citeam cărți, când culegeam zmeură, când exploram lumea împreună. Practic, era vorba despre acele momente pe care le poți vedea în reclamele de la scutecele pentru copii, dar care erau intercalate cu momente dominate de o teamă de moarte. 

Tot ceea ce simțeam, deși nu era normal, era singura modalitate de a-l ține în siguranță. Probabil că aveam depresie postnatală și că sufeream de anxietate. Dar cam așa se simt mamele pe care le-am întâlnit. Să fii proaspătă mamă reprezintă un stadiu ce oscilează între dragoste și traumă, un munte de temeri și de jale. Nu este vorba numai despre nopțile nesfârșite- ci este vorba despre faptul că inimile și sufletele noastre au dobândit o altă structură, reordonându-se în jurul acestei ființe mici, fragile și nu ne imaginăm cum o să-i oferim siguranță și suficientă dragoste pentru a face față acestei lumi.”

Această parte a articolului reprezintă traducerea și adaptarea materialului disponibil pe site-ul thoughtcatalog.com, scris de Kyley Caldwell

Un eveniment prin care a trecut cu fiul ei a ajutat-o să treacă peste depresia postnatală

Mama nu s-a ferit să vorbească despre acele momente care au ajutat-o, în final, să depășească depresia postnatală: 

Am luat iaurtul lui Desi acoperit cu o pânză și m-am deplasat, trecând pe lângă coș, spre cealaltă cameră. Am măsurat care era distanța- șase pași. La jumătatea distanței m-am gândit la ceaiul pe care îl lăsasem pe măsuța din lateral, mă gândeam cât de ușor putea ajunge la el fiul meu. Am continuat să înaintez; mă aflam la doar câțiva pași distanță, așa că m-aș fi întors repede lângă el.

Dar era prea târziu. În timp ce stăteam deasupra coșului, am auzit lichidul care curgea pe podea. Timpul gonea în timp ce eu m-am repezit la el, așa că restul de ceai din cană, ce era fierbinte, a ajuns pe încheietura sa delicată. Îmi amintesc șocul prin care a trecut, în timp ce se ținea încă de cana goală, înainte să înceapă să plângă. Am lăsat apa rece să curgă și i-am pus încheietura sub jetul de apă. Poate că este totul în regulă, speram eu în timp ce alergam pe scări ca să îl trezesc pe soțul meu. Poate doar era în stare de șoc...

În timp ce copilul meu plângea, soțul meu se uita pe telefon și mi-a spus: „Are nevoie să stea cu mâna sub jetul de apă cam 20 de minute pentru ca arsura să nu se agraveze.” Așa că ne-am apucat să-i scoatem pijamaua și scutecul și m-am urcat în cabina de duș- eu eram îmbrăcată. Am stat acolo, cântând tot felul de cântece, în timp ce fiul meu plângea de se zguduia casa. 

Ce a urmat în acea zi a fost ca prin ceață- am mers cu mașina 6 minute până la spital, în timp ce Desi era învelit într-o pătură și stătea pe bancheta din spate. „Ești în siguranță. Ești în siguranță și ești iubit” repetam eu neîncetat, în timp ce soțul meu începuse să înjure din cauza traficului. O echipă de medici și de asistente ne-au întâmpinat la spital. Aveam senzația că tot personalul de la secția de pediatrie era în acel salon și mă întrebam dacă nu cumva doreau să se asigure că îmi părea într-adevăr pentru ceea ce se întâmplase, dacă nu cumva îi făcusem asta intenționat copilului meu, dacă eram o mamă bună. 

Una dintre asistente a pus pe degetul mare de la piciorul fiului meu acel dispozitiv de măsurare a ritmului cardiac pe care îl detestăm cu toții. Au urmat medicamente pentru durere care l-au făcut să aibă stări de somnolență și să fie amețit, iar el zâmbea la mine și la soțul meu, în timp ce noi încercam să ne jucăm cu o văcuță de jucărie pe patul pe care se afla. Ne-am simțit ușurați că l-am văzut râzând. A urmat drumul de întoarcere de la Shriner’s, spitalul de pediatrie ce trata copii cu arsuri, în timp ce ne țineam de mână în liniște în timp ce fiul nostru dormea. O asistentă medicală cânta la chitară și sufla baloane de săpun în preajma fiului meu, care era fermecat, în timp ce o echipă de medici îl examina și se ocupa de arsura lui. Și eu, și soțul meu, cântam pentru el printre lacrimi. Îmi amintesc cum o asistentă mi-a pus cu blândețe mâna pe umăr și mi-a zis: „Așa ceva se poate întâmpla oricând.”

Întorși acasă de la spital, Desi avea brațul cu arsură bine bandajat și s-a distrat cu bunicii săi, s-a jucat cu camioane, a construit folosindu-se de cuburi și chiar a încercat să facă un slam cu o jucărie ce juca baschet folosindu-și brațul rănit.

M-am dus sus pentru a face un duș, pentru a putea respira. Ultima dată când fusesem la duș era când mă străduiam să nu mă prăbușesc în timp ce îmi țineam copilul care plângea. Rana lui nu era din vina mea; trebuia să rămân calmă în mijlocul furtunii. Și acum, după ce criza s-a încheiat, mă simțeam blocată. Nu îmi amintesc care a fost amintirea ce mi-a venit atunci în minte- când fiul meu le zâmbea asistentelor, greutatea trupului său mic, pe când îl țineam în brațe în mașină în drumul spre spital- dar știu că a fost un detaliu foarte mic care m-a ajutat să respir și să scap de durere. 

Stăteam pe podeaua de la duș, suspinând, până când a venit soțul meu, m-a înfășurat într-un prosop și m-a dus la culcare. Eram prea tristă ca să-mi fie rușine, eram și prea obosită să-i refuz ajutorul.

„Ești în siguranță și ești iubit”, i-am spus fiului meu. După aceste vorbe m-am ghidat printre tantrumuri și printre întrecerile cu mașinuțe și printre nopțile lungi când îi ieșeau dinții. Este cel mai apropiat „scut” pe care îl pot folosi în care există lucruri mult mai înspăimântătoare decât o cană cu ceai fierbinte, gândindu-mă că dacă va avea parte de aceste două lucruri- că se va simți în siguranță și iubit- înseamnă că mi-am făcut datoria...

Și în toate acele momente în care ne luptam să-l încălțăm, în care încercam să mai dorm încă 10 minute în timp ce el bolborosea ori când mă uitam pe telefon în timp ce mă aflam la locul de joacă, nu am putut să nu tremur de frică și să nu mă gândesc că poate nu îl iubesc suficient. Îmi era teamă că într-o zi toate acestea o să-mi fie spuse de o tânără mamă de la raionul de mezeluri și că vor fi regretele mele. Îmi amintesc de faptul că teama era ceea ce îmi bloca bucuria...

femeie-tanara-ingandurata-care-tine-o-carte-in-mana-si-sta-pe-jos-intr-o-camera-de-copil

Acum îmi dau seama că de fapt vorbeam despre dragoste și despre siguranță pentru a încerca să scap de temerile mele. Suferința mea din perioada postpartum a fost atât de profundă, încât nu am putut să ies la lumină decât după vreun an; a fost modul în care am știut să înfrunt lumea în calitate de proaspătă mamă, în disperarea de a fi perfectă pentru ființa mică de care aveam grijă. Ironia a făcut ca suferința fiului meu să mă determine să privesc lucrurile în profunzime, să încep să escaladez obstacolele. 

La programarea pe care am avut-o pentru a-i face un control, asistenta ne-a spus că Desi se vindecă repede. Ea se referea la faptul că arsura i se vindeca rapid, dar eu mă gândeam la toate modurile în care el m-a ajutat să mă vindec, la toate fricile pe care a trebuit să le înfrunt și de care a trebuit să mă eliberez pentru a-l putea iubi. Pentru că a-l iubi înseamnă să mă iubesc și pe mine însămi și, după cum s-a dovedit, temerile nu îi pot oferi siguranță.”

Această parte a articolului reprezintă traducerea și adaptarea materialului disponibil pe site-ul thoughtcatalog.com, scris de Kyley Caldwell

Surse: thoughtcatalog.com

Sursă poză principală: istockphoto.com

Surse foto: istockphoto.com

Noutăți de la Qbebe

Înscrie-te la newsletter-ul Qbebe și primești ultimele noutăți.

Va rugam sa completati campurile necesare.

    Alte articole care te-ar putea interesa

    Ilinca Vandici s-a luptat cu depresia postnatală: „Am apelat la ajutor de specialitate!”
    Ilinca Vandici s-a luptat cu depresia postnatală: „Am apelat la ajutor de specialitate!”

    Are o carieră de succes, dar și o familie superbă. Ilinca Vandici este una dintre cele mai apreciate prezentatoare TV, cu un palmares impresionant, însă nu a dus o viață tocmai...

    ”Mamele trebuie să ne învețe cum se tratează depresia. Ele știu să-și țină copilul în brațe”. Mesajul puternic al unui psihoterapeut
    ”Mamele trebuie să ne învețe cum se tratează depresia. Ele știu să-și țină copilul în brațe”. Mesajul puternic al unui psihoterapeut

    Înainte să vină pandemia de Covid-19, omenirea de confrunta deja cu o pandemie nevăzută, cea a depresiei. Organizația Mondială a Sănătății subliniază că 2020 a avut un...

    Dr. Mihai Craiu: ”Dr. Google nu a vindecat nici o urgenţă majoră, la nici un copil din lume. Dar a omorât mai mulţi copii prin decizia eronată a părinţilor lor”
    Dr. Mihai Craiu: ”Dr. Google nu a vindecat nici o urgenţă majoră, la nici un copil din lume. Dar a omorât mai mulţi copii prin decizia eronată a părinţilor lor”

    Într-un interviu recent Dr. Mihai Craiu a subliniat că este foarte important ca părinții să se ducă la urgențe cu copiii chiar dacă suntem în această perioadă...

    Doi copii care s-au vindecat de cancer s-au întâlnit prima dată în afara spitalului. Ce emoționant!
    Doi copii care s-au vindecat de cancer s-au întâlnit prima dată în afara spitalului. Ce emoționant!

    Avem nevoie și de astfel de vești. De copii fericiți, vindecați de cancer, care au trecut cu bine prin greutățile pe care viața le-a adus în calea lor. Iată povestea a doi...

    Mărturiile unui psihoterapeut care tratează copiii bolnavi de cancer. „Ei m-au inspirat și m-au influențat să ajung omul care sunt azi”
    Mărturiile unui psihoterapeut care tratează copiii bolnavi de cancer. „Ei m-au inspirat și m-au influențat să ajung omul care sunt azi”

    Te-ai întrebat vreodată ce este în sufletul unui „înger” care tratează copiii bolnavi de cancer? Diana Todea este psihoterapeut în cadrul Asociației...

    Pericolul piscinelor: în Bacău patru copii au ajuns la urgențe cu arsuri grave
    Pericolul piscinelor: în Bacău patru copii au ajuns la urgențe cu arsuri grave

    Săptămâna trecută, 4 copii (cu vârste cuprinse între 10 și 13 ani) au fost implicați într-un incident la piscina Gepex din Bacău: s-au ars pe una dintre rampele...

    Medicul din Timișoara care a vindecat 53 de bolnavi cu noul coronavirus. Ce spune despre pastilele pe care le prescrie
    Medicul din Timișoara care a vindecat 53 de bolnavi cu noul coronavirus. Ce spune despre pastilele pe care le prescrie

    În plină pandemie, se pare că un medic român a reușit să găsească o soluție inteligentă pentru a vindeca din ce în ce mai mulți pacienți.

    „Am murit, am vorbit cu îngerii și m-am întors". Mărturia emoționantă a unei fetițe de 12 ani, care s-a vindecat de COVID-19, după ce a fost în stare critică
    „Am murit, am vorbit cu îngerii și m-am întors". Mărturia emoționantă a unei fetițe de 12 ani, care s-a vindecat de COVID-19, după ce a fost în stare critică

    Jennifer Daly, o mămică din New Orleans a trecut prin clipe de coșmar după ce fetița ei în vârstă de 12 ani s-a îmbolnăvit de coronavirus și a dezvoltat o serie de...

    © 2022 Qbebe