Informații și semne pentru depresia postnatală
Depresia postnatală poate fi clasificată în depresie majoră și minoră, care diferă în gravitate și prognostic și are o incidență combinată de 7-15% în primele trei luni postpartum. Incidența sa în ansamblu este de 5-7% în primele trei luni, sugerând că femeile care abia au născut se confruntă cu cele mai ridicate rate de depresie gravă. Cel mai important factor de risc care crește rata de depresie majoră a fost o sarcină anterioară; conform studiilor un procent între 25-50% dintre femei vor experimenta o recurență după o sarcină subsecventă. Alți factori de risc de luat în considerare: simptome antenatale depresive, istoric de tulburare depresivă gravă, sprijin social precar, evenimente de viață importante sau factori stresori în sarcină și istoric familial de depresie postpartum majortă, femeile cu diabet gestațional și cele care au sarcini multiple.
Simtomele care se regăsesc în tabloul clinic al depresiei postnatale majore: includ stare psihică deprimată, interes redus în activități plăcute (anhedonie), nivel redus de energie, modificări în tiparul de somn (insomnie sau hipersomnie), modificări în greutate (creștere sau scădere), concentrare scăzută sau lipsa capacității de decizie, sentimente de vină și de inutilitate, retard psihomotor sau agitație, ideație suicidară.
Depresia postpartum se poate transforma în psihoză, care presupune halucinații vizuale și auditive, paranoia, insomnie gravă și comportament bizar. În cazul acesteia mămica poate să se confrunte cu idei iraționale despre bebeluș, precum că este posedat sau că vrea să își facă rău sau copilului. Femeile care suferă de alte boli psihiatrice, precum tulburare bipolară și schizofrenie, pot fi expuse unui risc mai mare de psihoză postpartum. Aceste simptome necesită consult medical imediat și chiar spitalizare.
Trebuie să suni urgent la medic dacă sentimentele de tristețe și depresie sunt intense, dacă persistă pe durata întregii zile timp de mai multe zile/săptămâni. O proaspătă mămică care simte că vrea să renunțe, că viața nu merită trăită sau care are gânduri de a se răni singură sau pe copiii săi trebuie să comunice imediat cu un specialist.
Doamna Daniela Nicoleta Dumitrescu, Psiholog clinician, psihoterapeut CBT, Formator Metoda ESPERE®, Webmaster: www.jacques-salome.ro, www.danieladumitrescu.blogspot.com completează:
"Depresia nu e un moft, o toană sau vreun refuz al mamei de a se ocupa de bebeluş. Depresia postpartum este un diagnostic care poate deveni sever în funcţie de severitatea simptomatologiei. Chiar şi o persoană cu un fond anxios poate dezvolta diverse grade de depresie. Naşterea este o furtună hormonală care poate să dezechilibreze emoţional destul de mult mama, iar dacă ea are deja un fond vulnerabil, evident că acest moment poate să o destabilizeze. Aş atrage atenţia şi asupra tăticilor care, conform studiilor, la 1 din 4 se poate instala depresia.
Cum recunoşti depresia postpartum? Dincolo de manifestările clasice ale depresiei (lipsa plăcerii, tulburări alimentare, tulburări de somn etc.) aproape că şi fizionomia persoanei se schimbă. Mulţi parteneri vorbesc despre faptul că nu o mai recunosc pe persoana din faţa lor, parcă nu se mai pot înţelege cu ea şi pare să fie un zid între ei. Să ne amintim cu caz celebru - Mădălina Manole - care, ca urmare şi a unei depresii postpartum, a ales să facă un gest regretabil. Practic, angoasa majoră a mamelor este să nu le moară copilul. Gândul acesta este atât de terifiant, atât de insuportabil încât, pentru a scăpa de tensiunea resimţită care le încapsulează întreaga existenţă, fie pot să-şi facă rău lor însele, fie pot face rău copilului. Sigur că ambele situaţii sunt nefericite, prin urmare anturajul lor familial şi amical ar trebui să se sesizeze atunci când remarcă această modificare semnificativă a comportamentului.
Cred că de fapt, principala problemă nu este recunoaşterea simptomelor, pentru că ele sunt cumva destul de evidente, ci negarea lor, minimalizarea lor sau aşteptarea nefondată ca ele să treacă de la sine."
Povestiri de mame care au trecut prin depresie postnatală
"Am început să am viziuni - le spunem gânduri înfricoșătoare în comunitate de mame. Una în special a devenit o imagine persistentă care m-a determinat să nu mai ies din camera de zi. M-am văzut ținându-mi fiul în capul scărilor, am văzut cum degetele mele îi atingeau materialul moale al salopetei și cum îi dau drumul din brațe, cum degetele se depărtează. L-am văzut cum scapă din mâinile mele și cum cade chiar pe gresia dură, am văzut sângele. Am urât fiecare secundă din această viziune, pentru că nu îmi doream să se întâmple. Dar mi-era teamă că nu mai am control asupra corpului meu. Acest gând a devenit atât de insistent încât soțul meu a trebuit să îmi aducă copilul să îl alăptez noaptea. Iar în timpul zilei, cât stateam cu fiul meu acasă, nu am mai urcat scările cu el în brațe."
"Maya s-a simțit îngrozitor de incapabilă să își liniștească bebelușul și devenea frustrată și plângea. Îi era atât de teamă de ce aflase despre sindromul morții subite a sugarului, că nu își mai permitea să adoarmă. Simțea că este într-o cursă contra timp - cu alăptarea, pomparea laptelui și schimbarea scutecelor. Mereu schimba scutece și spăla biberoane. Îi era groază de cum arăta. Se aștepta să poarte hainele de dinainte de sarcină imediat după naștere. Nu a avut o masă liniștită și nu și-a mai făcut unghiile sau părul și nici nu concepea să facă sex cu soțul ei."
"Îmi vine în minte, spre exemplu, cazul unei mămici căreia îi era foarte teamă că se va sufoca copilul (ştiut fiind faptul că bebeluşii se pot îneca atunci când mănâncă), prin urmare refuza să-l alăpteze, copilul plângea din ce în ce mai tare, iar ea se speria din ce în ce mai mult pentru că pendula între dorinţa de a-l hrăni şi teama de a nu-l răni alăptându-l. Zbaterea ei era atât de intensă încât pleca din cameră şi lăsa copilul singur. Apoi se simţea vinovată de asta şi începea să deruleze o serie de scenarii catastrofice despre ce mamă "oribilă" este şi cum "nu merită" acest copil. Sau al unei mămici care se considera mult prea neputincioasă pentru a-şi îngriji copilul ("mâinile mele parcă nu mă mai ajută, nu ştiu ce să fac cu el, este atât de mic şi de fragil, se poate oricând întâmpla orice şi eu n-aş suporta să văd asta"), aşa că concheta cu ideea de a-l da spre adopţie." completează doamna Daniela Dumitrescu.
Cum poți ajuta pe cineva cu depresie postnatală
Dacă ești îngrijorat că partenera sau o persoană cunoscută suferă de depresie postpartum, este important să o încurajezi să discute cu medicul și cu un specialist în sănătate mintală (psiholog sau psihiatru). Uneori mama este reticentă în a primi ajutor sau poate să nu recunoască imediat simptomele. Poți chiar să te oferi să o programezi la un consult și să o însoțești, dacă dorește. Iată alte lucruri pe care le poți face epnru ea: verifică constant cum se simte și ce face, ascult-o când dorește să vorbească, mergi cu ea la plimbare, pregătește-i o masă hrănitoare, ajut-o la treburile casnice (curățenie) și la îngrijirea copilului, stai cu copilul în timp ce doarme sau face o baie relaxantă, fii răbdător și bun, crede în ea și reamintește-i de calități și puncte forte. Este posibil să se simtă vinovată sau ca o povară că acceptă ajutorul tău, dar o poți reasigura că starea sa de bine este importantă pentru tine și familia sa.
Dacă nici tu nu ai timpul necesar, poți angaja un ajutor pentru gospodărie (bonă, menajeră); îndatoririle casnice pot obosi suplimentar. Deși pare un aspect banal, timpul de calitate o poate ajuta să își revină. Nu în ultimul rând, este important să te informezi; află cât de multe poți despre depresia postanaltă pentru a o susține corespunzător și eventual cere sfatul specialiștilor.
De reținut
Depresia postpartum poate dura timp de mai multe luni sau chiar ani dacă nu este tratată. Cu ajutorul tratamentului, o femeie se poate simți din nou stăpână pe ea. Tratamentul poate presupune terapie conversațeională, medicație sau ambele. În plus, consumul unei alimentații sănătoase, exercițiul fizic și suficientă odihnă, dar mai ales un sprijin social sunt de mare ajutor. Poate dura mai multe săptămâni de la începerea tratamentului pentru depresie pentru a apărea o ameliorare; specialistul este în măsură să informeze cu privire la durata de timp care va fi necesară."Recomandarea este apelarea la medic şi la ajutor specializat, dar în egală măsură expunerea cât mai mult la soare, la natură, discuţii lungi cu partenerul (care poate identifica ideaţia psihotică şi poate solicita ajutor specializat), o alimentaţie sănătoasă şi întreţinerea legăturii cu oameni dragi pot să fie câteva resurse binefăcătoare. Un proverb african spune că pentru a creşte un copil este nevoie de un sat întreg. Ei bine, mama trebuie să înţeleagă faptul că nu este singură şi poate primi ajutor dacă îl cere şi, mai ales, dacă îl acceptă." concluzionează doamna Daniela Dumitrescu.
Citește și: Depresia postnatală - în ce constă tratamentul la psiholog
Surse: https://kidshealth.org; https://raisingchildren.net.au; www.mayoclinic.org; www.todaysparent.com; www.aafp.org; www.psychiatry.org
Urmareste-ne pe Google News
