Cele mai periculoase cuvinte pe care i le poţi spune copilului tău

1. Ce să nu îi spui niciodată copilului?
„Dacă nu eşti cuminte, plec şi nu mă mai vezi!"

„Nu mai ştiu cu ce o supărasem pe mama şi mi-a spus: Te las aici! Gata, eu am plecat! Ne aflam pe un bulevard plin de oameni, eu eram un pumn de fată, cred că nu aveam mai mult de patru ani, iar mama chiar s-a întors cu spatele la mine şi a plecat, am pierdut-o din ochi. A făcut câţiva paşi şi s-a oprit să se uite la mine... dar eu deja nu mai priveam. Când i-am auzit glasul supărat şi am văzut-o îndepărtându-se şi lăsându-mă acolo, m-am panicat şi nu am mai putut gândi. Doar m-am lăsat pe vine în plină stradă, mi-am acoperit capul cu braţele şi am început să plâng... mai degrabă, să urlu. M-am simţit abandonată, lăsată singură în lumea asta mare. Nu mi-a trecut prin cap că mama doar mă păcăleşte şi că se va întoarce. Am crezut-o. Bănuiesc că aşa fac copiii... iau în serios astfel de ameninţări." (Miruna, 27 de ani)

Teama de abandon, de a rămâne fără mama, este universală şi poat lua o amploare atât de mare, încât merită cu orice chip să ferim copilul de ea. De regulă, această frică se manifestă încă din primele luni de viaţă, când mama lipseşte o vreme puţin mai lungă de lângă bebeluş, şi se prelungeşte, acutizându-se, atunci când copilul este adus în colectivitate, iar mama pleacă la serviciu. Deşi sunt asiguraţi de întoarcerea ei, copiii nu pot gândi atunci când îşi văd mama îndepărtându-se... exact ca Miruna, în exemplul de mai sus. Emoţiile negative şi puternice îi copleşesc. Sunt copiii care efectiv urlă după mama şi au momente în care sunt înspăimântaţi, având nevoie de susţinerea constantă şi răbdătoare a unui alt adult, care să le repete că mama se întoarce, că a plecat numai la serviciu şi va veni înapoi, că vor fi luaţi acasă şi vor face lucruri împreună, la fel ca în fiecare zi... Copiii se agaţă cu ultimele puteri de aceste asigurări, pentru că alte resurse nu mai au: o dată cu plecarea mamei, le fuge pe uşă orice linişte şi încredere. Ne putem imagina, atunci, cu cât mai mare este impactul acestei plecări, atunci când însăşi mama, cu gura ei, ameninţă?...

Citeşte şi: Graba strică treaba... şi dezvoltarea copilului. De ce să nu grăbim copilul?  

Nu îi spune niciodată copilului că te superi pe el şi pleci, indiferent ce face. Mai ales atunci când părintele este supărat şi capătă o atitudine ameninţătoare, impresia lăsată de aceste vorbe asupra copilului poate lăsa urme adânci şi de lungă durată. Seminţele fricii rămân productive chiar dacă încerci apoi să îl linişteşti şi să îţi retragi cuvintele.

2. Ce să nu îi spui niciodată copilului?
„Se vede că eşti al lui taică-tu!"

„Semeni cu tăică-tu, nu cu mine! De la mine n-ai luat nimic, de la el ai toate relele!" Aşa-mi spunea mama când se enerva pe mine. Ştiu că la un moment dat, pe la şapte ani, mă întrebam cum poate un om să aibă toate relele şi cum de s-a căsătorit mama tocmai cu el. Nu mi-a făcut prea bine să o aud spunându-mi aşa... îmi venea să nu mă mai străduiesc deloc, şi pe de altă parte mă uitam la tata cu alţi ochi, curioşi, de copil care vedea în el un alt copil ca el... obraznic. Parcă mă îndreptam spre tata cu poftă de şotii, nu cu poftă să ascult. Mai ales că ne înţelegem bine şi el nu mă prea certa... Plângeam uneori de supărare şi speram să mă accepte mama, dar mă resemnam cu gândul că măcar, dacă semăn atât de mult cu tata (la toate relele), atunci el măcar o să mă accepte mereu. Mamei nu am îndrăznit să îi mărturisesc gândul meu nici până azi." (Gabi, 36 de ani)

Atunci când ne „lepădăm" de copil cu vorbe precum „Semeni cu cu celălalt părinte, nu cu mine", îl împovărăm pe nedrept. Copilul preia în mod iraţional acuzele pe care i le fac oamenii apropiaţi şi semnificativi, în primul rând mama. Învinovăţirile pe care i le aducem îl stigmatizează dacă sunt prea grele pentru el, iar pentru copil se dovedeşte a fi prea greu orice nu îşi expică sau nu poate controla... Cum ar putea un copil să controleze, să „repare", faptul că se aseamănă cu unul din părinţi? Aşa ceva este un dat, iar copilul nu poate decât să îl primească şi să îl accepte... De multe ori, copiii devin ceea ce îi acuzăm noi că sunt, deşi noi o facem poate la nervi şi ştim că exagerăm. Copiii nu ştiu. Ei ne cred.

Să nu îi spui niciodată copilului că nu seamănă cu tatăl lui, în ipostaze defavorabile. Copilul face uşor conexiuni. Dacă seamănă cu tata când face rele, el ştie că i se aseamănă în toate cele pe care i le reproşezi tatălui când eşti supărată. Va prelua poverile lui (pe care tu i le atribui, nu neapărat pe care tatăl le şi poartă). Se va învinovăţi pentru cele cu care îţi greşeşte sau te supără tata... deşi el nu are nicio legătură cu ele.

3. Ce să nu îi spui niciodată copilului?
„Mă faci de ruşine!"

"Nu mai cere, că mă faci de rușine." "Ai grijă ce spui, să nu mă faci de rușine." "Nu mai mânca așa." „Nu mai lua note mici la şcoală". „Să nu mai aud că mă sună învăţătoarea din cauza ta." "Nu te mai bâțâi atâta." „Nu mai striga aşa pe stradă"...

Aşa auzeam tot timpul de la mama. Când nu venea ca avertisment, venea ca reproș. "Ce e în mintea ta? Ce zice lumea de mine când te vede așa?" Nu exista lucru pe care să îl fac care să nu aibe potențialul să o facă pe mama de rușine. Ei, și de frică să nu o fac pe mama de rușine, stăteam cât puteam de cuminte și tăcut, mă ascundeam într-un colț și așteptam să mi se spună ce să fac. Am crescut așteptând să mi se spună ce să fac, foarte nesigur pe mine și anxioas și timid în relație cu ceilalți. Am crescut cu frica să nu fac ceva greșit, cu siguranța că dacă încerc, cel mai probabil o voi da în bară și cu o constanta muscă pe căciulă: dacă cineva este nemulțumit, cel mai probabil... am greșit eu cu ceva. Ruşine!..." (Mihai, 22 de ani)

„Mă faci de ruşine" este vorba care destabilizează uşor un copil şi îi atrage un nor pste suflet. Copilul o primeşte ca pe o sentinţă de neschimbat. În funcţie de fire, uneori se străduieşte să evite orice contexte despre care ştie că o pun pe mama în pericol (că pot stârni dezaprobarea din partea celorlaţi), alteori se resemnează şi, cu amărăciune, acceptă rolul de „oaie neagră" care atrage asupra mamei oprobiul lumii întregi.

De ce să nu îi spui niciodată copilului astfel de vorbe? Ruşinea este o zonă sensibilă, cu cre copilul rezonează şi în care intră uşor. Părinţii le spun de multe ori copiilor „Nu face cutare lucru, că este ruşine!", fără neapărat să îi ofere şi explicaţii mai la măsura lor de înţelgere. Drept pentru care, ruşinea rămâne un tabu, o sentinţă de nedorit, provocatoare de stres şi anxietate. Teama de ruşine poate bloca un copil pe termen lung, o dată e se cuibăreşte în suflet. Iar dacă este insuflată de către mamă, foarte greu va ieşi de acolo. În plus, copilul îşi dezvoltă obiceiul de a căuta repere şi standarde în afara lui: ce spune lumea? Ce este „de ruşine" şi ce nu? Cât de stabile şi sănătoase pot fi aceste repere? Câtă linişte îi pot oferi unei persoane?...

4. Ce să nu îi spui niciodată copilului?
„Nu mai eşti copilul meu!"

„Cred că eram prin clasa a doua când am început să aud de la mama vorba asta. Pe atunci au început ai mei să se certe tare, şi mama era foarte des nervoasă, şi le arunca aşa. Şi mie, şi soră-mii, ea era mai mare, era într-a cincea. Dar ei îi spune altele. Eu semănam cu tata, că eram băiat, şi nici cuminte ca soră-mea nu mă nimeream să fiu. "Nu mai am copil. Gata. Nu mai eşti copilul meu. Cine m-o fi pus să fac copil? Nu eram acasă când te-am făcut... Taică-tu te-a făcut singur!"

Țin minte că primele dăți când mi-a zis lucrurile astea, am simțit un nod mare în gât și am înghețat. Nu știam cum să reacționez. Îmi era parcă şi rușine şi frică, mă simțeam foarte vinovat. După o vreme, mă călisem. Acum mă înfuriam doar, foarte tare, și îi răspundeam cu aceeași monedă. "Mai bine că m-a făcut singur, decât cu tine", sau "Hai, mai lasă-mă în pace, nu sunt copilul tău, îți amintești?" Apoi pur și simplu nu mi-a mai păsat. Iar în adolescenţă am fost foarte răzvrătit... Făceam tot ce voiam, fără să îmi pese de limitele pe care încercau ai mei să mi le pună. Nu îi respectam și nu aveam încredere în ei. Îi toleram, pentru că nu aveam de ales. Când încercau să mă oprească să fac ceva, ori găseam o replică sfidătoare, ori pur și simplu îi ignoram, pe amândoi." (Adrian, 24 de ani)

Sunt unele cuvinte care, odată rostite, se înfig ca un pumnal în suflet. Aşa că străduieşte-te să nu le spui niciodată copilului. Părinţii au mare putere asupra copiilor, o putere nu fizică (iată, în povestea lui Adrian, ei nu îl puteau limita practic prin nimic), dar au o putere simbolică, prin cuvintele pe care le rostesc. Cuvintele conţin stări sufleteşti, conţin sentimente, au încărcătură afectivă care se depozitează în sufletul copilului, oricât de răzvrătit, neascultător sau nepăsător ar fi (sau ar părea). Sufletul unui copil rămâne receptiv şi influenţabil, chiar dacă rezultatele se pot vedea după o vreme lungă. Sentinţe radicale, decisive, precum „Nu mai eşti copilul meu", ucid sufleteşte. Ai ucis prin cuvinte legătura dintre voi doi. Cum mai pot aştepta de la acest copil, care „nu mai este al meu", respect, ascultare sau chiar încredere?...

5. Ce să nu îi spui niciodată copilului?
„Să nu cumva să faci cutare lucru..."

Temerile şi ruşinea mamei, de care povesteam mai sus, transpar şi prin formulările „preventive". Mama veşnic nesigură, neîncrezătoare, în gardă, care se aşteaptă oricând de la copii să facă lucruri „care nu se fac", îi va influenţa pe aceştia tocmai înspre acele zone interzise. Sau, dacă nu, le va sădi aceeaşi teamă şi îngrijorare ca nu cumva, vreodată, eu să ajung să fac ceva din cele nepermise...

De ce să nu îi spui niciodată copilului aceste cuvinte? La un copil mai ales, exprimarea gravă şi încărcată de îngrijorare are un efect care îl agită, rezonează cu o frică lăuntrică, pentru că rămâne neterminată. „Să nu cumva..." nu expune consecinţele: „pentru că altfel...", ci rămâne doar la nivel de îngrijorare, de tabu. Copiii au nevoie să li se spună consecinţele în astfel de situaţii, ca să rămână liniştiţi, stabili emoţional, ca să nu li le imagineze singuri... sau ca să nu caute să le afle.

„Țin minte că pe la 5-6 ani, o tot auzeam pe mama spunându-mi, cu o reală îngrijorare în ton, lucruri de genul: "Mami, să nu cumva să pui vreodată mâna pe ce nu-i al tău, că e rușine. Să nu cumva să furi, mami, da? Că e utât." Țin minte cât de mirată eram: de unde i-o fi venit ideea asta? Eu nu mă gândisem niciodată la lucrul ăsta, dar tot auzind-o pe ea, am început să mă gândesc. În clasa a doua am furat primul meu pachet de dropsuri de la mini market-ul de peste drum. Apoi am început să fur dulciuri și ceaiuri. În clasa a opta furam cercei și machiaje din magazine. Pe la 16 ani furam diverse accesorii și îmbrăcăminte din mall. Mănuși, curele, pantaloni, o pereche de pantofi. Erau lucruri de care nu aveam nevoie. De multe ori, le făceam cadou. În mintea mea, cumva, faptul că nu le păstram anula problema etică. Nu furam lucruri pentru valoarea lor, ci pur și simplu pentru că mi se părea amuzant că puteam. Uneori mă întreb, dacă nu ar fi avut mama frica asta constantă când eram mică, aș mai fi furat?" (Maria, 26 de ani)

Am listat împreună câteva din cele mai periculoase cuvinte pe care i le poţi spune copilului tău. Uneori ne este foarte greu să ni le reprimăm, mai ales dacă am crescut cu astfel de formulări... ele se depoziteză la rădăcina sufletului şi „fac pui". Şi totuşi, tocmai cei care cunosc ce simte un copil atunci când le aude, pot înţelege cel mai bine răul pe care vorbele părinţilor îl poate provoca. Tu, ce cuvinte nu îi spui niciodată copilului tău?