„De ce m-ai făcut și de ce m-ai lăsat?”. Durerea sutelor de copii abandonați din România

„De ce m-ai făcut și de ce m-ai lăsat?”. Copiii abandonați din România își strigă durerea

Dintr-un material realizat de Libertatea.ro, aflăm povestea unor adolescenți între 15 și 20 de ani, din județul Maramureș, abandonați de familiile lor, care știu foarte bine ce înseamnă viața în sistemul de protecție al statului.

În România, 13.504 de copii abandonați locuiesc în orfelinate, case sau apartamente de tip familial ale Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), dintre care aproape 2.800 trăiesc în locuințe dezvoltate de ONG-uri sau alte entități private. Față de orfelinate, locuințele de tip familial reprezintă, pentru acești copii, o varianta mai apropiată pentru ce înseamnă să crești într-o familie. Într-un apartament de tip familial locuiesc, de obicei, câte 2-3 copii în camera și sunt supravegheați non-stop de educatori, angajați ai DGASPC, care lucrează în ture de câte 12 ore.

Spre deosebire de orfelinatele vechi, pe care Guvernul României s-a angajat că până la finalul anului 2020 să închidă toate centrele de plasament vechi, însă procesul e departe de a fi finalizat, în locuințele de tip familial cei mici nu au aceeași ora de trezire și au parte de mai multă atenție din partea educatorilor, fiindcă sunt mai puțini. Aici copiii își formează deprinderi pe care în orfelinatele clasice nu le-ar fi putut învață: își spală farfuriile după ce mănâncă, strâng masă și fac diverse alte treburi casnice.

Însă în locuințele de tip familial ajung copiii care au mai puține șanse de a fi adoptați, fiindcă sunt deja adolescenți și nu pot fi reintegrați în familie. „Aici ajung copiii care au mai puține șanse de a fi adoptați, pentru că sunt deja adolescenți, care nu pot fi reintegrați în familie sau pentru care nu există asistenți maternali. Pentru noi, construcția de case de tip familial este ultima variantă pentru a le oferi copiilor un mediu sigur și călduros pentru dezvoltarea lor”, explică Larisa Dumitru de la Asociația Hope and Homes for Children, potrivit libertatea.ro.

În prezent, în orfelinatele clasice mai sunt aproximativ 4.000 de copii, potrivit datelor de la Asociația Hope and Homes for Children (HHC), care a construit 115 case de tip familial, toate administrate ulterior de DGASPC-uri. Una dintre mizele Hope and Homes for Children este să desființeze toate orfelinatele și să le ofere adolescenților care urmează să iasă din sistemul de protecție servicii de integrare.

Asociația încearcă deja să facă acest lucru prin tabăra de educație non-formală, pe care au organizat-o la stațiunea montană Șuior, cota 1.000, județul Maramureș. Aici, asociația, în colaborare cu DGASPC Maramureș, au reușit să închidă orfelinate, inclusiv cele din Sighetu Marmației recunoscute că „orfelinatele groazei” sau „orfelinatele durerii” fiindcă micuții erau ținuți în mizerie, înfometați, bătuți și legați de paturi.

Chiar dacă cei 14 adolescenți din tabăra organizată de Asociația Hope and Homes for Children nu provin din orfelinatele respective, au la rândul lor nevoie de un adulți care să îi ascultă și care să fie atent la nevoile lor. În limita reguililor statului, educatorii au rolul de a-i educa pe copii și de a le oferi suportul emoțional necesar pentru a ieși din sistem cu mai multă încredere în ei.

„Copiii aceștia au nevoie de foarte multă atenție și grijă. Iar eu trebuie să-i ascult pe toți, fără să fac diferențe”, spune Luciana Frîncu, unul dintre educatorii veniți în tabără, care lucrează într-o casă de tip familial, potrivit libertatea.ro. Copiii nu au, însă, voie să se apropie prea mult de educatori, fiindcă aceștia nu sunt înlocuitori pentru părinții lor. „Toată viața lor este un șir de despărțiri. Faptul că de mâine nu se vor mai vedea cu toții, fiindcă fiecare se întoarce la casa lui, de ei este perceput că fiind o altă pierdere”, spun educatorii.

Alex și Simona, doi adolescenți de 16 ani, frați gemeni, sunt în sistemul de protecție de când avea doar trei luni. Chiar mama lor i-a dus la sediul DGASPC din Bistrița după ce tatăl lor a fost arestat pentru furt. Femeia mai avea încă doi copii, iar ca mamă singură spune că nu s-ar fi descurcat cu încă doi.

La câteva luni după ce mama lor i-a lăsat la sediul DGASPC din Bistrița, Alex și Simona au intrat în grijă unui asistent maternal, care i-a crescut până anul trecut. Simona nu a mai vrut să stea la asistent din cauză că „țipa la ea și consumă prea mult alcool”, așa că i-a spus că vrea să plece. Fiindcă frații din sistemul de protecție nu pot fi despărțiți, asistentul social a dispus mutarea amândurora într-o casă de tip familial.

Alex și Simona și-au văzut părinții o singură dată, când erau elevi în clasa a treia, când de Crăciun le-au adus o pungă cu dulciuri.

„M-am mirat că amândoi erau mai scunzi decât mine”, își amintește Alex.

Pe mama lor au mai văzut-o o singură dată, la 14 ani, când și-au făcut buletinele. „Am întrebat-o doar atât: de ce m-a făcut și de ce m-a lăsat? Mi-a băgat-o pe asta că nu a avut bani. Dar după ce ne-a născut pe mine și pe Alex, a mai făcut doi copii și pe ei i-a păstrat”, povestește Simona, pentru libertatea.ro. Ea mai spune că cel mai tare a durut-o când mama ei a venit de mâna cu sora ei mai mică. „Îmi venea să le bat pe amândouă, dar mi-am dat seama că ea (sora – n.r.) nu avea nicio vină. Doar mama mea naturală. Pe ea am înjurat-o și i-am dat o palmă. A început să plângă, dar eu mi-am aprins o țigară și aia a fost”, a mai mărturisit adolscenta care din acea zi și-a jurat că nu o să se mai atașeze de nimeni.

Fratele ei, Alex, este, în schimb, mult mai deschis față de oameni și nu se teme să își arate nevoia de a fi ascultat. El spune că se eliberează de toată furia când face box. „Vreau să-mi fac condiție fizică prin box, că sper să-mi iasă cu armata. Nu-i problemă de război la mine (râde). Să iasă banul, să fie un loc de muncă stabil. Vreau un apartament la oraș, o casă la țară, o familie”, a explicat Alex.

Simona, în schimb, nu vorbește despre familie când se gândește la viitor. Vrea mai întâi un loc de muncă: „Vreau un loc de muncă neapărat. Mi-ar plăcea să fac tatuaje. Dacă nu, mă fac hairstylist. Nu știu câte lucruri voi reuși să fac după ce ies pe poartă, dar am măcar încredere că voi reuși să fiu pe cont propriu”.

Mulți dintre copiii instituționalizați vor să iasă cât mai repede din sistem că să nu mai fie asociați cu această eticheta. „În afara sistemului, ei se confruntă cu multe prejudecăți cum că cei de la casa de copii fură sau că toate fetele ajung lucrătoare sexuale. Dar dacă vedem dincolo de traumele lor, vom descoperi că sunt precum ceilalți copii. Au doar nevoie de o șansă și de cineva dispus să-i asculte și să-i înțeleagă”, mai spune Larisa Dumitru de la Asociația Hope and Homes for Children.

• Surse: libertatea.ro, hopeandhomes.ro