Un început anevoios
Încă din maternitate problemele de sănătate ne-au dat târcoale și cumva mă așteptam să nu se încheie acolo. Am luat din maternitate un stafilococ auriu și a trebuit să stăm internați timp de 10 zile în spital, cu tratament antibiotic. Fiul meu a venit pe lume cu o constituție...considerabilă, respectiv 3,750 kg și 52 cm lungime. Și acum îmi amintesc că părea mult prea mare pentru un nou-născut și toată lumea se minuna de dimensiunea sa.
Nu știam cum se alăptează, însă mi-am dat silința să învăț. În maternitate am fost ajutată de moașă și de asistente cu privire la așezarea copilului la sân. Care nu părea deloc dornic să mănânce și mereu adormea cu sânul în gură. Îmi formasem un obicei de a-l atinge ușor cu degetul pe obraz pentru a se trezi și a se hrăni corespunzător. Din cauza infecției pe care am menționat-o era relativ somnolent (dezvoltase și un icter infecțios), prin urmare nu se trezea decât rareori plângând de foame. Din punctul acesta de vedere, pot spune că eram o norocoasă, căci dormea minim 4 ore continuu, după care îl trezeam pentru a se hrăni. Aflasem din maternitate că trebuie ținut destul de mult la sân, respectiv câte 20 de minute, prin urmare o masă dura în cazul nostru aproape o oră.
După prima lună nu părea să se fi îngrășat în mod semnificativ, dar luase ceva în greutate, așa că nu m-am panicat. Am continuat să îl hrănesc în același sistem, la fiecare 4 ore, deși ajunsese să doarmă toată noaptea chiar după prima lună. Însă în a treia lună lucrurile erau deja mai mult decât clare: era cu aproape 1.5 kilograme sub minimul specific vârstei. Pe scurt, era prea slab.
Laptele meu nu era bun
Deși nu doresc să ofer numele pediatrului pe care l-am ales, la recomandarea unor prieteni, căci eu păream din altă lume cu privire la creșterea copiilor, era o doamnă destul de cunoscută. Așa că am avut încredere în cunoștințele și abilitățile sale, mai ales că eram sigură că nu va risca să își păteze numele cu vreun tratament greșit. Diagnosticul său a fost crunt: laptele meu nu era suficient de hrănitor.
Aici trebuie să fac o scurtă paranteză. În mod normal nu acord prea mare atenție alimentației personale, din contră. Mănânc relativ haotic și fără să țin cont de nutrimentele care sunt necesare funcționării normale a corpului. Însă în perioada în care am alăptat pot spune că am urmat o igienă alimentară impecabilă. Ca la armată. Nu am încălcat nimic din ce știam că nu am voie să mănânc, consumam zilnic grupele alimentare indicate pentru secreția de lapte, în plus am ajuns să beau zilnic o cantitate de 2 litri de ceai din chimen și anason. Nu este nimic plăcut la gustul său, trebuie să recunosc, dar am făcut asta pentru binele copilului meu. Știam că îl va ajuta să scape de colici și, de asemenea, că va contribui la o producție mai mare de lapte. Un sacrificiu suportabil, pe care l-am tolerat nu mai puțin de 7 luni, cât timp am alăptat.
Revenind la ceea ce mi-a zis pediatrul, pentru a mă lămuri pe deplin cu privire la diagnosticul său, doamna doctor mi-a recomandat chiar o analiză a laptelui. Însă am crezut-o pe cuvânt și am considerat-o un efort inutil. Ținând cont atât de recomandările sale, cât și de ale medicului de familie, am ajuns să îi completez fiului meu laptele de sân cu cel din lapte praf. Însă nu oricum.
Rutina de hrănire a fiului meu, un adevărat supliciu
Ajunsesem să folosesc pompa de sân de nenumărate ori pe zi. Inclusiv noaptea, la ora 2. Pentru că eram ferm convinsă că fiul meu, deși dormea neîntors întreaga noapte, avea nevoie să fie hrănit și să se îngrașe. Combinam laptele meu de sân cu laptele praf, ceea ce presupunea o muncă de Sisif. Pentru că după ce munceam câte o jumătate de oră să extrag 50 mililitri de lapte (nu vă imaginați ce lacrimi de crocodil puteam vărsa când dărâmam uneori din greșeală recipientul), mai munceam și să sterilizez pompa de alăptat de fiecare dată. Deci întregul alăptat, care trebuia să reprezinte un proces de conectare între mamă și copil, o adevărată plăcere, a devenit un supliciu. Toate din cauză că mi s-a spus că laptele meu nu este bun, nu este suficient de hrănitor pentru copilul meu. Dacă în primele 3-4 luni lactația mea era mai mult decât abundentă, ulterior a scăzut semnificativ și într-un final a trebuit să o opresc.
Am renunțat să alăptez la vârsta de 7 luni când o prietenă mi-a spus că mă chinui degeaba să îmi trezesc copilul noaptea pentru a-l hrăni cu laptele meu (masa de noapte ajunsese formată din lapte de sân) și că de fapt îi fac mai mult rău. Pentru că altfel el ar dormi. Iar laptele respectiv ajunge în stomacul său, dar nu mai este digerat la ora aceea din noapte.
Pe scurt, îmi făceam singură mai mult rău decât bine. Am abandonat lupta și am putut și eu să dorm începând din acel moment toată noaptea. Ceea ce nu pot spune că a fost rău. Însă acum, privind în urmă, regret că nu am fost suficient de puternică pentru a persevera cu alăptarea. Fiind primul copil, spun mereu că aveam o doză mare de inconștiență. Așa că mă bazam mai mult pe ce îmi spuneau alții că este bine pentru copilul meu și nu pe instinctele mele. În timp, am înțeles că fiul meu are o constituție mai slabă, însă nu era nimic patologic. Așa era felul său. Nu mai are sens să spun că același medic pediatru a încercat în următorii 2-3 ani să îl îngrașe prin probiotice (deloc ieftine) și multivitamine din belșug. Toate au avut același deznodământ: nu a crescut în greutate. Îmi doresc să fi știut să îi spun acelui medic că laptele meu nu are nicio problemă și că este hrănitor și sănătos pentru fiul meu. Pentru că vine de la mine, mama lui. Sper doar ca alte mame să îmi citească povestea mea și să reușească să facă acest lucru. Pentru că hrana perfectă pentru un sugar este una singură: laptele mamei sale.
Urmareste-ne pe Google News
