Am doi copii cu ADHD și pot spune că este mult mai mult decât o simplă lipsă de concentrare

O parte a copilăriei celor doi băieți ai ei a fost marcată de traume

Dana Rutherford este mama a doi băieți. Stând de vorbă cu „Love What Matters”, a povestit că primii ani ai copilăriei fiilor ei au fost marcați de diverse traume, în condițiile în care tatăl lor avea un comportament abuziv față de ea. Mai mult decât atât, efectele relației de cuplu toxice s-au răsfrânt și asupra micuților. La un moment dat, Dana s-a hotărât să iasă din relația cu tatăl copiilor ei, dar a sesizat că tot ceea ce trăiseră aceștia a avut consecințe asupra sănătății lor mentale. Iată ce a mărturisit, pentru „Love What Matters”:

„De multe ori, când oamenii nu pot fi atenți, spun vorbe precum „oh, probabil că mă comport așa din cauza ADHD-ului meu!” Ceea ce nu înțelegem este că ADHD este mult mai mult decât o simplă lipsă de concentrare. 

Atât cei doi copii ai mei, cât și copiii mei vitregi, au fost diagnosticați cu ADHD. Ca să dau dovadă de respect, o să mă limitez să vorbesc doar despre copiii mei. 

Deși m-am străduit mereu să le ofer băieților mei tot ceea ce a fost mai bun, au avut de îndurat și numeroase traume. Au văzut cum părinții lor se certau mult, în condițiile în care tatăl lor avea un comportament abuziv față de mine. Nu pot spune că m-am descurcat mereu bine, iar faptul că ești parte dintr-o relație toxică se răsfrânge inevitabil asupra ta, chiar dacă ești un om bun. 

Când m-am hotărât să-l părăsesc pe tatăl copiilor mei, nu am avut casă timp de aproape patru luni, dar acesta a început să iasă treptat din viețile noastre. Multă lume mi-a spus „cel puțin erau mici pe atunci. Nu o să-și aducă aminte de toate acestea”, însă vârsta fragedă nu a fost un avantaj, ci dimpotrivă, a avut un impact semnificativ asupra sănătății lor mentale. Da, poate că nu își vor aduce aminte de ceea ce s-a întâmplat, dar sistemul lor nervos va face asta.  

Anii în care au început să fie vizibile primele tulburări cognitive și dificultățile în rezolvarea problemelor au fost marcați de lupte și de haos. Au fost și zile memorabile pentru noi, cei cinci, însă, din păcate, acei ani dificili și-au pus amprenta asupra copiilor mei. 

Odată ce am ieșit din mediul toxic din acea casă și ne-am găsit alta, am început pe dată să lucrez pentru ca toți patru să începem să ne vindecăm. Era neapărat necesar să ieșim din „modul supraviețuire” și să putem trăi cu adevărat. Atunci mi-am dat seama că era ceva în neregulă.

 

 

 

 

 

View this post on Instagram

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A post shared by Trauma Survivor’s Guide (@traumasurvivorsguide)

Multe dintre problemele băieților mei au ieșit la iveală după ce ne-am mai liniștit; unele dintre ele s-au agravat însă. Poate că abia atunci am putut să am o viziune mai clară asupra lucrurilor, poate că a fost vorba despre faptul că viața noastră se schimbase și devenise mai sănătoasă dar, în orice caz, știam că era mai mult de atât. 

Copiii mei aveau dificultăți în privința controlului impulsurilor, al emoțiilor. Fiul meu cel mic era foarte vigilent, anxios, impulsiv și foarte meticulos. Celălalt fiu era foarte certăreț, dar nu voia pur și simplu mai multă atenție. Se implica în discuții când era furios și după aceea plângea pentru că nu reușise să se controleze. 

De asemenea, amândoi fac mofturi la mâncare. Fiul meu cel mic suferă și de tulburări senzoriale, așa că și o gâlmă din șosete sau de pe un alt articol de îmbrăcăminte îl poate face să devină isteric. Problemele pe care le au amândoi interferează cu viața lor de zi cu zi, așa că se poate vorbi despre începutul unei tulburări mentale.”

Copiii au fost diagnosticați cu ADHD

Mama a explicat, pentru sursa citată, cum băieții ei au fost până la urmă diagnosticați cu ADHD și au început un tratament:

„Am început să-i duc la terapie. Speram că așa vor reuși să depășească toate traumele și problemele mentale pe care le aveau. Într-adevăr, terapia a ajutat mult, însă nu a fost suficient. După ce am stat de vorbă cu terapeutul, care a încercat să-i implice în diferite activități, în final am fost sfătuită să mă adresez și medicului pediatru. Din discuțiile mele cu terapeutul, am înțeles că problemele de autocontrol pe care le aveau copiii mei putea să aibă consecințe în viața de adulți, să-i determine la un moment dat să comită fapte rele. Nu îmi doream nimic altceva decât să le ofer șansa de a avea o viață cât mai bună. 

Medicul pediatru i-a diagnosticat pe amândoi cu ADHD. Au început și un tratament blând cu medicamente, ceea ce i-a ajutat enorm. Medicamentele respective erau în doze mici și nu îi făceau să devină letargici sau să nu mai fie ei înșiși. Chiar dacă sunt în continuare hiperactivi, cel puțin se concentrează și se controlează mai bine. Mi-au mulțumit pentru ceea ce am făcut, însă am auzit și persoane care m-au criticat, dar și altele care au apreciat decizia mea de a le oferi un tratament. 

Vă rog să mă credeți că încercasem de toate până când am hotărât să accept ideea unui tratament pentru ei. Atât părinții mei, cât și fratele meu, au decedat din cauza medicamentelor cu prescripție, așa că sunt foarte atentă când vine vorba despre alegerile pe care le fac pentru copiii mei și pentru mine în privința sănătății, însă cei din jur nu își dau seama că ADHD reprezintă într-adevăr o problemă de sănătate mentală. Nu este vorba doar „să calmezi un copil hiperactiv”. Mulți copii nu ajung să primească diagnosticul corect tocmai din pricina unui asemenea stigmat și se spune despre ei că de fapt au anumite probleme de comportament. 

Recunosc că m-a deranjat foarte mult când am auzit numeroase persoane criticând abilitățile de parenting ale unei mame sau ale unui tată, în special în situațiile în care nu aveau habar despre ce este vorba. În același timp, există și numeroase persoane adulte care au nevoie de ajutor pentru o tulburare mentală.”

Atrage atenția asupra necesității de a conștientiza mai bine existența unei probleme mentale

Dana a precizat că este foarte important ca prezența unei tulburări mentale să fie conștientizată pentru a fi gestionată cât mai bine. Își încheie confesiunea pentru sursa menționată spunând că ea însăși a avut probleme ce țin de sănătatea mentală în copilărie:

„Mi-aș fi dorit ca problemele mentale pe care le-am avut în copilărie să fie conștientizate și să se discute mai mult despre ele. Mama mi-a dat antidepresive în perioada adolescenței, însă părinții mei nu au discutat cu mine despre asta și nici nu am avut parte de consiliere. Tatăl meu a avut și el numeroase tulburări mentale, de la anxietate, atacuri de panică, tulburări obsesiv-compulsive până la agorafobie, însă credea că va fi considerat „slab” dacă ar fi vorbit despre emoțiile sale. 

Este extrem de important, mai ales pentru că am băieți, să-i învăț că adevărata forță înseamnă să recunoști că ai o problemă și să încerci să te vindeci. Sănătatea mentală nu face excepție din acest punct de vedere. 

 

 

 

 

 

View this post on Instagram

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A post shared by Trauma Survivor’s Guide (@traumasurvivorsguide)

Documentându-mă despre ADHD, am aflat numeroase lucruri interesante și am început să înțeleg anumite comportamente ale băieților mei. Am descoperit că mofturile lor la mâncare erau legate și de această afecțiune. Astfel, ARFID (tulburarea de alimentație restrictivă sau evitantă) se întâlnește mai ales la copiii cu ADHD sau cu autism. Există anumite tulburări senzoriale care țin de hrană și care se regăsesc la persoanele cu ARFID. Aflând toate aceste lucruri, sper că persoanele care m-au sfătuit să-i forțez să mănânce sau să-i las „flamânzi” să aibă puțin mai multă compasiune. 

Nu spun că problemele ce țin de sănătatea mentală trebuie să fie folosite drept scuze pentru diverse comportamente. Le spun băieților mei că există explicații pentru funcționarea creierului lor într-un anumit mod, dar insist asupra faptului că așa ceva nu este o scuză pentru a face un lucru rău și apoi să dea vina pe ADHD. Sper și mă rog ca tot ceea ce am spus aici să le fie de ajutor părinților care trebuie să se confrunte cu stigmatul, care sunt speriați sau cărora le este rușine de situația în care se află. 

Am doi băieți minunați, unici, iar mințile lor sunt incredibile. Mereu învăț câte ceva de la ei. Nu este nicio rușine în a suferi de o boală mentală...

Sunt foarte mândră să pot spune că sunt mama a doi băieți care se simt în largul lor vorbind despre problemele lor de sănătate mentală.”