De ce cădem în tiparul victimizării și cum ne dăm seama de asta?
Cu toții ne plângem câteodată atunci când lucrurile merg prost. Avem nevoie să ne descărcăm, să fim ascultați și înțeleși. Ba chiar adoptăm ocazional mentalitatea victimizării, spunând, de pildă, că nu e corect să picăm un examen, că am avut ghinion, chiar dacă noi nu ne-am pregătit suficient. Uneori e pur și simplu mai ușor să facem asta, decât să spunem „am greșit”.
Totuși, una e să ne fie greu să acceptăm că am greșit în anumite situații concrete și alta e să facem asta mai mereu.
Există mai multe motive pentru care cineva își poate forma acest tipar de gândire. Poate l-a adoptat de la mama, tata sau alt membru al familiei; poate și-a dat seama că acesta este modul prin care îi „câștigă” pe ceilalți de partea sa; sau poate nu îi este ușor sau nu știe cum să-și asume responsabilitatea propriei vieți, a propriilor decizii.
Indiferent de motive, cea mai mare problemă rămâne în continuare că cele mai multe persoane nici măcar nu conștientizează că adoptă rolul de victimă, așa că îl perpetuează în toate ariile vieții lor:
- La locul de muncă - „eu muncesc cel mai mult de aici și tot nu sunt apreciat”;
- În relația de cuplu - „eu mă sacrific mereu pentru relația asta, tu de ce nu mă răsplătești nicicum?”;
- În relația cu copilul - „toată viața am muncit ca să-ți fie ție bine, trebuia să fi fost și eu ca alți părinți nepăsători”;
- În relația cu propria persoană - „ăsta sunt eu, nu am noroc în viață”.
Aceasta ar trebui să fie etapa conștientizării. În continuare, ar trebui să parcurgi o mică-mare călătorie interioară, ca să-ți dai seama care sunt pașii următori pe care trebuie să-i faci. Eu o să punctez anumite lucruri mai jos, însă...restul depinde de tine.
„De ce suferă mereu oamenii buni?”
Cred că am auzit cu toții expresia aceasta sau măcar una asemănătoare. „De ce suferă mereu oamenii buni” transmite mesajul că oamenii buni sunt victimele societății, că nu au nici o altă opțiune decât să sufere, pentru că acesta este destinul lor.
Da, este adevărat că oamenii buni suferă, dar numai pentru că toți oamenii suferă. Nu există și nu a existat în lumea asta vreo persoană care să nu simtă durere și suferință.
E mai puțin relevant, deci, că suferim, pentru că e ca și când ai spune că bem apă. Important este ce facem cu această suferință.
Dacă îi dai prea mult control suferinței și eventual îi pui și o coroană pe cap și o lași să-ți conducă viața, fix asta se va întâmpla. De la acest punct încolo, o vei observa mereu, peste tot. Va fi din ce în ce vizibilă și vei ajunge să crezi că ea te controlează pe tine și nu invers.
Nu vreau să spun că totul depinde de noi și că suferința nu există decât în maniera în care o lăsăm noi să existe. Tocmai ce spuneam mai sus că suferim cu toții.
Uneori se pot întâmpla anumite evenimente (accidente, dezastre naturale, pierderea cuiva drag) care, într-adevăr, nu țin de noi și ne provoacă durere. Dar și această durere poate crește, sau, dimpotrivă, se poate transforma în ceva mai ușor de suportat.
Ține de noi dacă alegem să spunem „m-am nenorocit pe viață”, sau „trec printr-o perioadă grea, dar sper că voi fi mai bine în viitor”.
Bunica mea obișnuia să spună mereu „am suferit mult în viață”. Și chiar a suferit, dar spunea asta și câteva minute mai târziu, își amintea de ceva amuzant, își ștergea lacrimile și începea să râdă, iar eu alături de ea. De la ea am învățat, poate fără să-mi dau seama, că viața e făcută și din rău, la fel de mult cât e făcută și din bine. Unde ne uităm, asta face diferența.
Cum schimbi acest tipar nesănătos?
Victimizarea este un comportament învățat. Nu ne naștem cu el. Ne naștem goi, la propriu și la figurat. Suntem ca o carte de colorat pe care o colorează cei din jur, cu instrumentele pe care le au la dispoziție.
Când creștem și ne dezvoltăm identitatea, când începem să ne cunoaștem, poate ne dăm seama că cei din jur au pus prea mult roșu, sau prea mult albastru și paleta de culori pe care au creat-o nu mai e pe placul nostru.
Din fericire, avem libertatea să ne colorăm așa cum dorim, însă pentru asta, trebuie să ne luăm viața în mâini, să ne asumăm responsabilitatea de a avea grijă de propria persoană.
E important să ne privim cu compasiune, dar nu din perspectiva unui copil neajutorat, ci din perspectiva unui adult responsabil pentru viață și pentru propria fericire.
Nu doar că acest lucru te ajută să ieși din tiparul victimizării, dar îți oferă și libertate. E ca atunci când îți iei o mașină și te duci unde vrei, când vrei, fără să trebuiască să mai aștepți autobuzul de noapte în locuri dubioase, în timp ce ți-e frig, pentru că nu mai ai bani de taxi.
Dacă te întrebi cum poți să faci această schimbare, pot doar să îți spun că uneori, e suficient să faci o călătorie interioară; dar alteori, e nevoie să apelezi la ajutor. În cazul acesta, aș recomanda cu căldură un proces de psihoterapie.
Surse foto: istockphoto