Durerea Adrianei greu poate fi exprimată în cuvinte. „Soțul mi-a luat copilul, m-a bătut și m-a dus forțat la psihiatrie. A înscenat că aș fi bolnavă”

În spatele cuvintelor spuse cu voce tremurată se află o femeie care spune că a încercat să țină familia unită, să creadă în schimbare și să îndure de dragul fetiței sale. Adriana susține că soțul ei a lovit-o, a controlat-o, a supravegheat-o, iar apoi ar fi construit, pas cu pas, un plan prin care să o discrediteze și să îi ia copilul.

Acum, tot ce își dorește este ca adevărul să iasă la iveală și să poată dovedi că nu este femeia „iresponsabilă” și „bolnavă” pe care alții au încercat să o descrie.

Drama Stelei, o femeie agresată de fostul soț care își crește singură copiii. "Soțul m-a lăsat cu un copil bolnav și trăiește cu o prietenă de familie. Socrii mă alungă din casă”

„Am tăcut mult timp, dar am simțit că trebuie să vorbesc”

Înainte de toate, povestea Adrianei începe cu decizia grea de a rupe tăcerea. Nu i-a fost ușor să vorbească despre ceea ce a trăit, pentru că fiecare amintire o întoarce în durerea acelor ani. Totuși, spune că a ales să își spună povestea fiindcă prea multe femei suferă în liniște, iar uneori exact tăcerea le îngroapă și mai adânc în abuz.

„Mi-a fost foarte greu să iau decizia să vorbesc. Foarte greu. Pentru că emoțiile sunt mari și parcă trebuie să retrăiesc toată viața mea când spun ce s-a întâmplat, ce a fost și ce este în prezent.

M-a motivat durerea mea, dar și durerea altor femei. Sunt multe femei care suferă și nu au ajutor, nu au susținere, nu au pe nimeni care să le asculte. Și atunci m-am gândit că poate trebuie să spun și eu ce am trăit, poate cineva va înțelege, poate cineva va avea curaj.”

„Prima palmă a venit când eram însărcinată”

Al doilea capitol al acestei istorii este cel în care iubirea, speranța și ideea de familie încep să se destrame. Adriana spune că, la început, a crezut că a găsit un om care o înțelege, o alină și o sprijină, mai ales după pierderea mamei. Dar lucrurile s-au schimbat repede, iar primele semne de pericol au apărut chiar în timpul sarcinii, când, în loc de protecție, a primit violență.

„Prima dată m-a bătut când eram însărcinată. Eram prin luna a șasea sau a opta, nici nu mai știu exact, pentru că eram speriată și trăiam totul cu frică. El ridica mâna și mă lovea cu pumnii, mai ales în mâini și în partea de sus.

Eu aveam o sarcină grea, cu risc, aveam tensiune mare și mult stres. Medicii îmi spuneau să nu retrăiesc, să nu mă agit, să am grijă de mine, dar eu trăiam într-o casă unde nu știam niciodată când începe o ceartă și când se termină cu o lovitură. Mă temeam să nu pierd copilul.

Nu m-a lovit în burtă, pentru că știa că acolo este copilul. Dar asta nu înseamnă că nu era tot o violență cumplită. Pentru mine, orice pumn, orice palmă, orice țipăt în perioada aceea însemna și frica de a-mi pierde fetița mult dorită.”

„L-am prins pe soţ în pat cu alta, la noi în casă". Veronica, mamă a trei fetițe a aflat că soțul duce o viață paralelă, de mai bine de 2 ani

„Nu am plecat pentru că speram că se va schimba”

Una dintre cele mai grele întrebări pe care le primește o femeie abuzată este: „De ce nu ai plecat?”. Adriana spune că răspunsul nu este niciodată simplu. Frica, speranța, rușinea, copilul, gândul că poate omul de lângă tine se va schimba, toate acestea te țin pe loc mai mult decât ar putea înțelege cineva din afară.

„Nu am plecat pentru că mă temeam. Mă temeam să nu fie consecințe și mai grave, mă temeam să nu cresc singură copilul, mă temeam că o să rămân fără sprijin. Și mai ales mă temeam să nu îmi ia copilul, pentru că eu știam în sinea mea că el exact asta va face.

Eu voiam ca fetița mea să crească și lângă mamă, și lângă tată. Mă gândeam că poate după ce nasc se va liniști, că poate va înțelege ce înseamnă să ai familie, că poate va deveni mai blând. Am sperat foarte tare în schimbarea lui, chiar dacă acum îmi dau seama că a fost o speranță greșită.

Îmi făceam și bagajele să plec, de două sau de trei ori chiar am fost pregătită. Dar de fiecare dată spunea că ne împăcăm, că va fi bine, că nu va mai ridica mâna. Eu credeam, plângeam, iertam și rămâneam. Și asta a fost greșeala mea cea mai mare.”

„M-am măritat cu un fost elev de-al meu cu 14 ani mai mic decât mine, care se afla la puşcărie", povestea de viață a Olesiei

„După ce am născut, bătăile au fost și mai grele”

Dacă în sarcină a sperat că venirea copilului va aduce liniște, după naștere a înțeles că realitatea era cu totul alta. Adriana spune că violența nu s-a oprit, ci, dimpotrivă, s-a agravat. În loc să primească ajutor într-o perioadă fragilă și sensibilă, susține că a fost și mai umilită, și mai agresată, inclusiv în prezența mamei soțului.

„După ce am născut, au urmat și alte bătăi, și strigăte, și lovituri. Și mai grav a fost. Eu eram deja slăbită, obosită, cu copil mic, cu stări emoționale grele după naștere, și totuși în loc de sprijin am primit și mai multă respingere.

Am fost bătută și față de mama lui. Au fost momente când ea i-a spus să mă lase în pace, când a strigat la el, dar asta nu a schimbat nimic. După aceea, atitudinea ei s-a schimbat și față de mine și am simțit că am rămas singură într-o casă în care nimeni nu mă mai apăra cu adevărat.

Am fost lovită peste față, atât de tare încât mi-a curs sânge. Am fost și gâtuită. El m-a pus la perete și a încercat să mă strângă de gât din furie, iar eu nu mai știam ce să fac. Sunt imagini și senzații pe care nu le pot uita nici acum.”

„M-a supravegheat peste tot și a adunat filmări împotriva mea”

După violența fizică, Adriana descrie o altă formă de abuz, la fel de apăsătoare: controlul permanent. Spune că în casa în care locuia existau camere de supraveghere peste tot și că soțul ei ar fi strâns imagini, fragmente și momente tensionate pentru a construi împotriva ei o imagine de mamă dezechilibrată și incapabilă.

„El mă supraveghea non-stop. În casă, afară, în mașină, peste tot erau camere. Eu nu știu de ce se temea sau ce voia să demonstreze, pentru că eu nu aveam pe nimeni, nu vorbeam cu nimeni, nu făceam nimic ascuns. Dar simțeam mereu că sunt urmărită.

Pe parcurs, am înțeles că el aduna filmări, înregistrări, certuri, momente în care eu plângeam, eram speriată sau reacționam din durere. Nu ca să mă ajute, ci ca să aibă ce duce mai departe împotriva mea. Eu eram deja într-o stare foarte fragilă după moartea mamei și după naștere.”

„Mi-au luat copilul și m-au dus forțat la psihiatrie”

Aceasta este, poate, partea cea mai șocantă a mărturiei Adrianei. Ea susține că soțul ei, împreună cu alte persoane, ar fi pus în scenă o serie de pași prin care să o facă să pară instabilă psihic, pentru a putea justifica despărțirea copilului de mamă. Adriana vorbește despre poliție, ambulanță, acte pe care nu le-a înțeles și o internare forțată la Psihiatrie, la Bălți.

„El a făcut documente pe mine la psihiatru, a trimis filmări și a construit un dosar ca să mă ducă la psihiatrie. Eu am fost dusă forțat la Bălți. Nu înțelegeam ce se întâmplă, nu înțelegeam în baza la ce sunt luată și de ce mi se spune că eu aș fi problema.

În ziua aceea mi-a luat copilul de mână și a fugit cu ea. Eu plângeam și îi spuneam să îmi dea copilul, îl sunam și îl rugam, întrebam unde mi-a dus fetița. În timp ce eu tremuram de frică și de panică, alții mă urcau forțat în ambulanță și încercau să mă facă să par periculoasă.”

Acasă au venit polițiști, ambulanță, asistență socială, oameni din primărie. Eu m-am încuiat, apoi am deschis, iar într-un final m-au ținut și mi-au făcut injecții în picioare. Tata era acasă, vedea tot, dar nu putea opri nimic. Eu nu o să uit niciodată ziua în care am rămas fără copil și fără putere în același timp.”

Drama Elenei, o femeie care a trăit un coșmar alături de fostul soț. „Gravidă fiind, soţul m-a bătut şi m-a legat de un copac în pădure ca să fiu mâncată de animale"

„Mi-au spus că nu sunt bună de mamă, dar eu pentru copilul meu aș da totul”

După ce a fost internată și apoi supusă unei proceduri judiciare, Adriana spune că a început lupta cea mai grea din viața ei: aceea de a demonstra că este aptă să își crească fetița. În documente, spune ea, a fost descrisă ca o mamă care nu a avut grijă de copil și care ar putea să îl afecteze psihologic. Pentru Adriana, aceste acuzații sunt rana cea mai adâncă.

„Au spus că mama nu a avut grijă de copil și că psihologic nu trebuie să stea lângă copil, să nu îl traumatizeze. Dar eu am întrebat medicii și mi s-a spus clar că nu sunt o persoană iresponsabilă, că nu sunt bolnavă, că pe mine m-au dus forțat acolo. Și cu toate astea, copilul a rămas la el.

Eu nu mi-am bătut niciodată copilul. Au fost accidente, cum se întâmplă la copii mici, o căzătură, o opărire, momente în care eu m-am speriat mai tare decât orice. Dar nimeni nu poate spune că eu mi-am lovit copilul sau că nu am avut grijă de ea. Eu pentru copilul meu aș fi luat foc, dacă era nevoie.”

Ce înseamnă copilul pentru mine? Tot. Totul. Toată viața mea. După moartea mamei, fetița mea a fost a doua mea șansă la iubire și la lumină. Nu pot să exprim în cuvinte cât înseamnă pentru mine și cât de greu este să o văd doar două ore, supravegheată, ca și cum aș fi o străină.”

„Vreau doar să se afle adevărul și să-mi întorc copilul”

Acum, toată energia Adrianei este concentrată într-o singură direcție: adevărul și copilul ei. Nu mai vorbește despre împăcare, nu mai vorbește despre relație, nu mai vorbește despre soț ca despre un om lângă care ar mai putea construi ceva. Vorbește doar despre lupta de a fi recunoscută ca mamă și despre frica permanentă că ar putea rămâne fără fetița ei.

„Nu mai simt nimic pentru el. Nimic. Tot ce vreau este să mi se întoarcă copilul și să se afle adevărul. Să se vadă tot ce s-a întâmplat, cum am fost tratată, cum am fost dusă cu forța și cum s-a încercat să se demonstreze că eu aș fi o mamă incapabilă.

Mi-e foarte frică să nu rămân fără copil. Asta este frica mea cea mai mare. Eu nu cer nimic ieșit din comun, nu cer răzbunare, nu cer să sufere cineva. Cer doar să pot fi lângă copilul meu, să o cresc, să o iubesc și să arăt că sunt o mamă responsabilă.”

Dacă fetița mea va vedea într-o zi aceste cuvinte, vreau să știe doar atât: mama o iubește foarte tare. O iubește din tot sufletul și nu a încetat nicio clipă să lupte pentru ea. Oricât de greu ar fi, eu nu am de gând să renunț.”

Durerea Adrianei nu stă doar în bătăile pe care spune că le-a primit, nici doar în umilințele și fricile care au însoțit-o în căsnicie. Cea mai mare durere este ruptura de copilul ei, sentimentul că a fost transformată din mamă în suspectă și că propriul glas a fost acoperit de alții. În spatele acestei istorii rămâne portretul unei femei care spune că a greșit atunci când a sperat prea mult, dar care refuză să mai tacă.