Nu gătesc pentru copilul meu și nu mi-e rușine din cauza asta

Nu gătesc pentru copilul meu, dar nu mi-este rușine

Deși titlul sună destul de radical, adevărul nu este chiar acesta. Îi mai gătesc copilului meu, dar nu atât de des comparativ cu alte mame. Iar gătitul îi este dedicat exclusiv. Nu gătesc decât foarte rar pentru mine, pentru că mi se pare o corvoadă. Pentru el însă consider că merită atât timpul meu cât și o alimentație sănătoasă. Timpul este principalul meu inamic, așa că de multe ori mă bazez nu pe alimente semipreparate, ci pe alimente deja preparate, însă nu de mine, ci de alții. Evident, și costurile ajung mai ridicate, însă nu pot spune că mi-e rușine.

Rușinea, din punctul meu de vedere, este o povară pe care ți-o impui singur, atunci când te raportezi la niște conveniențe sociale cunoscute. Când îți pui singur țărână în cap. Deși nu este cazul. Rușinea ajunge de multe ori să fie prostească. Pentru că este resimțită în mod exagerat, în momente care nu ar trebui să reprezintă pentru nimeni nicio rușine. Rușine ar trebui să îți fie când faci un lucru rău sau incorect, nu când faci un lucru diferit, altfel decât este lumea obișnuită.

Recunosc că mulți ani eram o prezență zilnică în bucătărie. Cred că în fiecare seară coceam sau fierbeam ceva. Snițel, spaghete, prăjituri, budincă, deși nu sunt poate opere de artă, cu siguranță mâncarea mea are un gust bun. Și nu am spus-o doar eu. Sunt genul acela de persoană care știe să gătească, dar nu o face dintr-o plăcere deosebită, ci mai degrabă dintr-o nevoie.

În timpul pe care l-aș petrece în bucătărie fierbând sau prăjind la mâncare prefer să lucrez sau, și mai bine, să petrec un timp de calitate alături de băiatul meu. Consider că o plimbare în parc oferă mult mai multe beneficii decât o ciorbă făcută de mine.

Cunosc și mame care sunt exact opusul meu și care adoră să gătească

Cunosc mame care adoră să se afunde în legume tocate mărunt și în frământat aluat și mi se par minunate. Nu pentru ceea ce fac, ci pentru faptul că adoră cu adevărat să facă acest lucru. Momentele petrecute de ele în bucătărie reprezintă niște clipe aparte, magice chiar, în care ele își concentrează nu doar priceperea, ci și energia mobilizatoare. Prin intermediul preparatelor lor nu doar le arată copiilor că îi iubesc, ci faptul că iubirea este tradusă prin mici acte creatoare comestibile. Îmi dau seama care sunt aceste mame după zâmbetul pe care îl au pe chip când, învăluite de aburi și de miros de ceapă călită, emană o aură sensibilă și frumoasă. Iubesc nu doar să mănânce, ci să facă mâncare pentru cei dragi și să le-o ofere în dar. Din inimă. Inima lor este pusă pe tavă, la propriu.
Am toată admirația pentru astfel de mame. Însă eu simt că nu fac parte din această categorie. Și nu este nimic rău să fii diferit, să gândești diferit. Chiar dacă ești și tu femeie și mamă...

Rolul de bucătăreasă aparține de cele mai multe ori mamei

Începând de la naștere mama este cea care îi oferă mâncare pruncului său. Alăptarea este primul pas în relația mamă-copil cu privire la mâncare. Reprezintă o conexiune firească, naturală. Mama este ființa primară care oferă mâncare, așa că rolul său cumva se perpetuează și dincolo de etapa diversificării. Primele lingurițe cu legume sau fructe ajung să fie servite inevitabil tot de mamă, ulterior prima ciorbă, prima friptură. Iar până la adolescență mama va întrupa furnizorul principal de hrană. Cu toate că și tații știu să facă mâncare, dacă ne luăm după statistici cei mai buni chefi sunt bărbați.

Simt, cumva, că acest obicei de a găti pentru a-ți arăta afecțiunea nu doar față de copii, ci și față de persoanele dragi, își are originea în vremuri demult apuse. Nu ar fi nicio problemă dacă în această ipostază s-ar putea afla și tații, de exemplu. Dar rolul acesta de bucătăreasă a familiei, furnizoare de preparate comestibile, revine întotdeauna femeii, mamei. 

Nu ar trebui să fie absolut nicio rușine dacă ești femeie și nu-ți place să gătești. Dar nici dacă ești femeie și nu poți concepe nicio zi fără să stai în preajma aragazului pentru a fierbe o ciorbiță sau o tocăniță. Consider că fiecare om are în primul rând pasiunile și plăcerile sale și o anumită menire pe Pământ. Însă menirea nu ar trebui să țină cont de nicio cutumă sau dogmă. Nu ești mai puțin mamă sau femeie dacă nu știi nici să deschizi aragazul. Dar nici nu ești super mamă dacă știi să faci un sufleu de ciocolată mai bun decât un Masterchef. Menirea de mamă are legătură cu iubirea pe care reușești să o transmiți. Și nu neapărat cu mâncarea pe care o prepari. Uneori poate ajuta la transmiterea acestui mesaj, este adevărat. Însă nu este definitoriu.

Să nu condamnăm sau să arătăm cu degetul mi se pare o premisă de bază în orice situație. Cu atât mai mult într-una cu iz controversat. Fiecare persoană este liberă să aleagă și să facă ce consideră de cuviință pentru familia sa. Iar atâta timp cât lucrurile respective nu sunt nici imorale și nici ilegale și, mai mult decât atât, nu afectează în vreun fel creșterea și dezvoltarea copilului, nu văd absolut niciun motiv pentru procese de conștiință și acuze nefondate. Poți să gătești copilului tău zilnic și să fii un părinte execrabil. La fel de bine cum poți să nu îi gătești și să ai cu el cea mai frumoasă și armonioasă relație.

Nu consider că opinia mea este una care ar trebui împărtășită de către toată lumea. Nu este nici cea mai bună soluție. Este pur și simplu o opinie care, cine știe, se poate modifica în decursul timpului. Poate peste câțiva ani voi ajunge cea mai pasionată bucătăreasă...Însă un lucru știu sigur. Că iubirea nu trece prin stomac. Sau cel puțin nu ar trebui să treacă. Iubirea trece prin inimă. Prin dovezi de afecțiune și timp de calitate petrecut împreună. Prin lucruri imateriale, care nu se măsoară. Și se gustă...doar cu sufletul.

Citește și: "Ca mama mea, nimenea!" Ce simt si spun copiii despre mama lor